Era sfârșit de pandemie și simțeam că ne trebuie altceva. Nu mai aveam aer, ne era dor de viață și nu mai încăpeam între pereții de acasă. Așa că ne-am luat bocancii, un rucsac cam prea plin, ceva curaj și o lipsă cruntă de antrenament — și-am pornit spre munte. Prima drumeție oficială.
Spoiler alert: Ne-au ieșit limbile de-un cot. Dar în liniștea aceea din pădure, în respirația grea și pașii mărunți, am descoperit ceva ce nici nu știam că ne lipsea: bucuria drumului!
De-atunci am tot urcat. Întâi încet și rar, apoi mai des, mai sus. Și-acum, câteva zeci de trasee mai târziu, am atins toate vârfurile de peste 2500 de metri din România. Sună arogant? Provocator? Poate. Dar fiecare vârf a fost, de fapt, un pretext. Pentru că n-a fost niciodată vorba doar despre vârfuri.
Muntele — un prieten tăcut care te așteaptă mereu
Muntele nu grăbește. Nu cere nimic. Stă acolo, răbdător și nemișcat, și te așteaptă. Nu se supără dacă ajungi azi sau peste un an. Nu te judecă dacă te oprești din drum și te întorci deși nu așa era planul. Și, dacă-l asculți, în tăcerea lui vei auzi și liniștea ta.
Am înțeles, pe munte, că uneori avem nevoie să fim singuri. Pentru unii, muntele devine confesor, terapeut, duhovnic. Și uneori și canapea 🙂 E locul unde demonii interiori nu se aud de sunetul pașilor pe frunze/ pietre/ bolovani, de vântul printre jnepeni, de respirația acută urcând o pantă abruptă. Și, paradoxal, acolo unde pare că nu e nimeni… te regăsești.
Un anotimp pentru fiecare
Muntele are haine pentru toate dispozițiile.
Iarna e alb, pur și aspru. Primăvara colorează totul în nebunie — flori, apă, muguri, zumzet.Vara e verde și generos, te îmbrățișează cald și te răcorește când te aștepți mai puțin. Iar toamna… toamna e pastel moale, cu picuri de culoare, frunze căzute și dor de ceva ce ce-ar fi putut să fie.
Am învățat că frumusețea muntelui nu ține de temperatură, ci de cum îl privești. Și de ce cauți la el.
Nu vârful contează, ci cum ajungi acolo
Da, toți vrem poza de pe vârf. Poza cu mâinile ridicate, cu zâmbetul obosit și privirea aia de „am reușit”. Cu țipătul ăla de îl aud tot istoviții de mai jos. Poza pentru care stai la coadă mai mult decât a durat să urci ultima sută de metri. Poza pe care nu te înduri și te mai întorci să o mai faci o dată.
Dar de cele mai multe ori, cele mai faine povești nu s-au scris acolo sus, ci între pașii grei din pădure, glumele nevinovate de pe urcare, lângă o jumătate de bolovan sub o ploaie cu ghiață, la trei pași de hău cu picioarele tremurând, pe o ceață densă în căutarea marcajului lipsă, înotând cu schimbul în zăpadă neîncepută, rupt de sete sub un soare nemilos, într-o stână părăsită adăpostit de o ploaie rece și lungă …
Ce-am învățat după toate vârfurile de peste 2500m din România
Pe munte înveți să fii prezent. Să te bucuri de o ciocolată care n-a fost uitată acasă. De o pajiște care apare fix când ai mai multă nevoie. De un izvor rece care pare mai sfânt decât orice apă plată de pe raft. De o umbră de capră neagră prinsă cu colțul ochiului. De o floare de colț răsărită de nicăieri.
Oamenii faini se cunosc pe munte. Că urci cu prieteni, cu un grup organizat sau cu necunoscuți întâlniți pe traseu, muntele adună oameni care știu ce înseamnă efortul, răbdarea și bucuria sinceră. Fără Linkedin, fără CV. Îi recunoști după ritmul pasului și grija pentru echipament.
Muntele este răbdător și tăcut. Nu te întreabă când ai mai venit, nu te judecă dacă ai lipsit o lună sau mai multe. Doar te primește. Cum faci cu prietenii buni care te ascultă când taci, fără să te întrerupă.
Uneori te dor genunchii, alteori te dor gândurile. Și e în regulă să respiri mai greu. Nu e o cursă. Nu vei ajunge acolo sus decât primul din viața ta.
Și da, o să înveți să te împrietenești cu ploaia. Sau să înjuri cu drag noroiul. Să-ți respecți pelerina. Și bocanic. Și mănușile. Și să le mulțumești că au fost acolo cu tine, când ai avut nevoie. Dacă au fost …
Muntele e brutal de sincer. Nu negociază. Dacă n-ai grijă, aluneci. Dacă nu te adaptezi, te pedepsește. Dacă nu-l respecți, găsește un mod de a se răzbuna.
Și-acum?
Mai mergem. Că ne place. Că ne simțim vii. Că mai sunt multe poteci necunoscute și vârfuri care ne cheamă. Că vrem să ducem și alți oameni sus, tot mai sus. Sau poate doar mai aproape de ei înșiși.
Și pentru că, într-o lume unde totul e pe repede-înainte, muntele ne amintește să încetinim. Să respirăm. Să urcăm, pas cu pas. Către înainate. Și, uneori, să ne uităm înapoi. Nu ca să ne plângem cât am urcat, ci ca să zâmbim că n-am renunțat.
Ne revedem unde-i liniște. Și pante. Și câte-un oftat cu sens. Cu sufletul ușor și genunchii grei. Și limba de-un cot. 😄