Duamna Hașer a deschis cutia Pandorei și a scos de acolo o lista cu fricile profesionale. Și, mai mult decât atât, a și lăsat-o deschisă (lista și cutia) astfel încât oricine se simte înfricoșat să-și dea drumul la scris.
Mi-e frică de meetingurile care ar fi putut fi un simplu email. Știu, e bine și frumos să te vezi cu toată lumea, dar nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva ai putea folosi acel timp să faci ceva mai productiv. Sau, chiar, să te odihnești 🙂
Mi-e frică de cultura corporatistă care te îndeamnă să fim „o familie”. Nu, nu suntem o familie! Suntem o echipă, și asta e ok. Nu vreau să știu ce a făcut colega de la HR în weekend, nici să împărtășesc cele mai intime detalii despre viața mea. Vreau să-mi fac treaba, să fiu plătit pentru ea și să mă duc acasă la cei care chiar sunt familia mea.
Mi-e frică să nu fiu doar un titlu pe un card de vizită sau un nume într-un organigramă. La sfârșitull zilei, sunt doar o persoană, cu bune și cu rele, cu vise și demoni, cu momente de lene și frici depășibile, uneori prin scris.
Mi-e frică de KPI-urile scoase din pălărie, care n-au nicio legătură cu realitatea, dar trebuie atinse „pentru că așa zice Excel-ul” sau „așa a zis șefu’” Când întrebi pe ce se bazează, primești doar un ,așa s-a decis la nivel de companie”.
Mi-e frică de feedback-ul dat ,ca să fie dat”. Genul acela care începe cu „per total, e ok” și se termină(sau continuă?) cu „dar …” fără nicio explicație plauzibilă. La fel de folositor ca un tutorial de yoga când tu ești angajat cu ziua la moară.
Mi-e frică de faptul că mulți dintre noi au ajuns să-și definească propria valoare din/prin prisma jobului pe care îl au. “Unde lucrezi?” e prima întrebare pe care o auzi când întâlnești pe cineva nou sau pe cineva cu care nu te-ai mai văzut de mult. Dar ce fac eu cu adevărat, în afară de job? Ce mă pasionează? Chiar vrei să știi? De ce nu mă întrebi asta?
Mi-e frică să nu uităm că munca e doar o parte din viață, nu întreaga viață. OK, e important să fim responsabili și să ne facem datoria, dar nu cu costul sănătății noastre mentale sau a relațiilor cu cei dragi. Să nu ajungem să ne regrețim că am trăit doar pentru job, în loc să trăim pentru noi înșine.
Mi-e frică să nu ne pierdem pe noi în căutarea absolutului profesional. Să nu uităm că, la finalul zilei, suntem toți oameni, cu emoții, nevoi și limite. Și că e OK să greșim, să ne odihnim și să cerem ajutor când avem nevoie. Și că e OK să zicem NU când trebuie și DA când este necesar. Pentru că, de fapt, asta ne face cu adevărat umani.