Orașul fierbe. Oamenii freamătă. Se simte în aer. Se vede pe străzi. Ici-colo atârnă un fular. Prin cartier, am văzut și vreo 2 steaguri. Pe balcon, la respirat. Aerul aici nu mustește a adrenalină așa cum sunt ele obișnuite. Dar tot zâmbesc. Și se flutură vesele.
Văd oameni pe stradă și-mi vine să-i salut. Și să-i întreb unde au loc. La peluză? Sau la tribuna 2? Ce inel? Merg cu trenul sau ne vom căuta împreună loc de parcare? Vin cu prietenii sau cu toată familia? Sunt atâtea întrebări pe care aș vrea să li le pun. Mă mănâncă limba …
Am auzit azi că cei de la BAT au comis-o. Pleacă 200. La fabricadecastraveți n-am reușit s-o facem și noi. Cu toate că vom fi și noi destui. Separați. Dar împreună. Toți galbeni-albaștri. Un stadion întreg.
Azi este una dintre acele zile în care-mi pare rău de cei din orașul meu care nu țin cu echipa mea. Azi este o zi în care orașul nu va fi al lor. Azi nu vor ieși din case alături de vecinii lor pentru a chiui împreuna pentru victoria noastră. Ei nu vor putea simți niciodată ceea ce simt eu azi. Din păcate, pentru ei.
„Jucăm pentru oraș, pentru familiile noastre și pentru noi” – spunea Cristi Vlad în alte timpuri. Vremurile s-au schimbat. Noi ne-am schimbat. Orașul s-a schimbat. Și tare bine ne-ar prinde o cupă. Pentru a o aduce, plecăm 30.000 de oameni.
În seara asta, orașul o să fie pustiu. Oamenii-i o să frământe în altă parte. Dar și când ne-om întoarce cu Cupa …