De ce continui când, poate, n-ar mai trebui?

Nu mi se întâmplă prea des, dar uneori chiar regret ceea ce am făcut. Vorbele pe care le-am spus. Cuvintele pe care le-am aruncat, conștient sau nu. Felul în care am interacționat cu oamenii de lângă mine.

De felul meu, am învățat să-mi asum totul. Tot ce fac, tot ce spun, ce-am mâncat, ce-am băut și pe cine-am … vorba cântecului. Tot de felul meu nu pot să nu recunosc când greșesc. Și mai ales de aceea, am prostul obicei să nu dau înapoi.  Deși de atâtea ori ar fi trebuit …

Recunosc când dau cu bâta-n baltă, îmi dau seamă cât de prost am putut fi dar cu toate acestea mi-e atât de greu să mă opresc. Persist uneori în greșeli imense, merg pe drumuri care dau în garduri înalte, insist și bat la porți prea sigilate pentru a fi măcar întredeschise vreodată.

Mă dau măreț că mi-e greu sau chiar imposibil, să mint. Asta când vorbesc cu voi. Când mă uit în oglindă și-ar trebui să-mi dau palme, îmi dau seama că adevărul este dincolo de mine.

Și ieri, ca și săptămâna trecută, am comis-o. Am insistat crezând c-o să fie bine. Dacă m-aș fi oprit la un moment dat, n-ar fi fost deloc rău. Așa n-am făcut decât să fie pe invers. Lucru de care-s conștient acum, dar pe care-l voi uita până data viitoare. C-așa-i în viață. Cel puțin în a mea!

În spiritul celor de mai sus, sunt conștient că sunt unele (multe!) lucruri pe care n-ar mai trebui să le scriu aici, pe blog. Lucruri pe care ar trebui să le țin adânc îngropate-n mintea mea și să le dau drumul pe canapeaua vreunui psiholog specializat în corporatiști și ale lor dileme existențiale. C-așa se poartă!

Deși deseori știu foarte bine că n-ar trebui, tot continui. Sunt un iremediabil!