Nu credeam să mai fiu capabil, la vârsta asta, să descopăr lucruri noi despre mine! Mă împăcasem cu ideea că gata, mă cunosc, ăsta sunt și 
de acum viața merge mai departe, liniar și continuu. Nu mă mai așteptam de la nimic nou de la mine, nu mai aveam nimic să-mi dovedesc iar pentru eventualele depășiri ale liniei continue aveam poezia învățată și timbrul vocii pre-setat.
Cu toate acestea, în ultima vreme (pentru cunoscători, de vreo 20 de ani) tind să-mi descopăr un mare defect: nu mă suport să mint!
Știu că o minciună bine intenționată este mai folositoare decât un adevăr trântit în față. Mi se-ntâmplă zilnic. Doar că eu nu mai vreau s-o fac. Înțeleg riscurile și-mi asum urmările. Sun gata să suport consecințele deși nu voi fi niciodată suficient de pregătit pentru a le și înțelege și/sau accepta.
Să mint un blogger c-a scris un text măreț? Să mint o colegă c-a mai slăbit puțin? Să-l mint pe șefu’ c-am făcut-o și p-aia? S-o mint pe mama c-o să o sun mai des? S-ăi mint pe politicienii c-o să-i cred și data viitoare? Să-l mint pe maidanezul de pe scara blocului c-o no să-l mai dau în șuturi afară data viitoare? Să-l mint pe vecinul că nu mă deranjează cum țipă nevastă-sa când o bate? Să-mi mint prietenii că-mi plac pozele lor de pe Facebook? Să-mi mint amicii că mă interesează ce-au făcut în we? Să mint niște necunoscuți pentru 100 de lei? Să te mint pe tine c-o să te mai frumos data viitoare?
Nu pot! Și nici nu vreau!
Sper să fie de vină maturizarea și să-mi treacă în curând când o să dau în mintea copiilor