De mult, tare de mult voiam să scriu despre circul cel care acompaniat de pâine umple burțile poporului. Și nu despre circul oferit de curvele parlamentare ci despre cel oferit, cu sau fără voia sa, de sportul românesc. Și nici nu vorbesc despre acel sport cu care încep, se continuă și se termină jurnalele/ziarele/site-urile de sport din România.
Despre Simona – nume de cod – parcă aș vrea să vorbim. În special cu cei care habar știu ce înseamnă un lung de rever în cross din alergare, mai mult decât au văzut în reluările de la TV. Și cu cei pentru care locul 2 în lume (la orice!) le pute deși ei se zbat între locurile 14.001 și 14.999 în domeniul lor de activitate. Cu cei care din postura celor 3 lei investiți la pariuri de 2 ori pe săptămână își permit să latre că din pierderea (repetată!) a unor meciuri un sportiv ar câștiga mai mulți bani decât din premiul în sine.
Cu proștii ăștia de mai sus, parcă aș sta la o vorbă. Să le aud argumentele, să le asist perorațiile și, la final, să le invalidez concluziile. Pentru că, așa-e-n tenis: copii de mingi, n-au voie să strige aut. Sau deoarece deja mi-au demonstrat că a lor este împărăția cerurilor #gameover.
Uneori uit că toți suntem egali la vot dar mai ales la FB. Toți putem să înjurăm cu spor mai ales când Simona – nume de cod – pierde în finală. Că putem să ne strice ziua una ca Simona – nume de cod – dar îi răbdăm pe cei care f%&t viețile, zi de zi.
Gata, am refulat.
Și apropo, tare rău îmi pare de costumul Simonei de la US Open cu tricolorul stilizat că a apucat să fie atât de puțin purtat …
PS: pentru cei de mai sus cu care aș vrea eu să stau de vorbă o întrebare: oare vouă ce vi se pare că a vrut să spună poeta când a surprins-o pictorul la poză? Aud?