Adevărul e că, dacă te uiți la el și dacă-i lași timp să vorbească nimic nu-i în neregulă. Pare uman, logic și coerent în înfățișare și discurs. Pare chiar real!
Dacă totuși îl verifici la proba practică observi (cu mirare și stupoare) că propriile-i teorii nu i s-au aplicat nici la propria viață. Că discursul doar sforăie. Că fumul cu care comunică n-are un foc temeinic în spate ci e doar un produs al unei mașinării de aburit.
Minunile există și se vând la aproape orice colț de stradă. Doar că prea puțini își investesc viața în cumpărări de minuni. Preferabile sunt minciunile celui de mai sus, care sună atât de bine și, în plus, sunt și atât de … affordable.
Nu mă voi putea obișnui niciodată cu genul lui. Pot doar să-mi ascut nasul pentru a-l mirosi cât mai repede. Și pot încerca, din când în când, să-l dezbrac de măști. Să-l deconspir dacă am pentru cine!
Sau, pot foarte bine să zâmbesc când îi văd sau când aud despre ei. Și să-i ignor indiferent de zgomotul pe care-l fac. Asta până când, fac ei ce fac, și mă fac să fac ceva și să scriu despre ei și ceea ce fac ei 🙂