N-am știut ce titlu să aleg fără a-l fură prorpietarului de drept pe, poate, cel mai potrivit. De aceea, am furat un paragraf întreg și l-am despărțit în titlu și-n prim paragraf.
Inițial, am vrut să fur cu dezinvoltură întreg textul. Să-l pun într-o ramă lăcuită din lemn de nuc și să-l afișez la loc de cinste în casa părinților mei cu condiția să-l lase cu limbă de moarte copilelor mele.
Exact aşa cum nu credeam atunci că „fabricile sînt ale întregului popor“, exact aşa nu credem acum că spaţiul public e, cu adevărat, ceva ce ne aparţine tuturor. Nu reuşim să facem diferenţa între sinistra minciună de atunci şi profunda nevoie de acum. Prin urmare, tot ce e de prisos, tot ce e murdar, tot ce ar trebui să se scurgă, septic, în canalizare, e aruncat în spaţiul public.
Dar mi-am adus aminte că părinții mei au fost opera unui sistem și felul în care ei au reușit să-l depășească sunt eu. Și că, dacă mesajul nu va ajunge la fetele mele, vina va fi a mea și numai a mea. Pentru că eu am fost acolo.
Aşa cum ne înghesuim acum şi ne călcăm în picioare să cumpărăm o tigaie la ofertă – deşi mai avem acasă, pe balcon, încă cinci cutii cu tigăi –, la fel ne-am călcat în picioare să furăm tot ce era de furat. Aici se fură orice. Nu neapărat pentru că i-ar trebui cuiva, la ceva anume. Ci pentru că… s-a ivit ocazia.
Da Cătălin, fabricile au fost ale lor/noastre dar tot ei/noi le-au/m furat. Trăim toți în aceleași timpuri cu bătrâna pisică (Schrödinger) și oricât am vrea s-o schimbăm pe alta mai ne-șchioapă, ne-tâmpă și ne-toantă nu prea reușim.