Când câștigi o cursă nu durează decât, ghici, o clipă. O secundă, o clipită, un fărâmă de timp. Dacă închizi ochii nici nu-ți dai seama ce s-a întâmplat cu adevărat. Ce rămâne după sunt durerea lungilor anii de antrenament de dinainte și efemera glorie, de după. Și, poate, un moment.
Vine un moment când în carieră, de exemplu, ai parte de recunoaștere. Una d-aia mare în urma căreia urci. Dacă nu până sus de tot, oricum mult mai sus decât ai sperai când ai pornit la drum. Urmează felicitările, amintirile despre câte ai făcut până să ajungi acolo și băuta de după. Și, poate, un moment.
Când mi s-au născut fetele, de fiecare dată, am avut parte de două faze inexplicabile. Prima dată, imediat ce am închis telefonul care mă anunța, a doua oară, când mă întorceam de la maternitate și-am uitat să mai pornesc mașina la un semafor. Mi-aduc bine de tot ambele momente.
Toate sunt momente ale adevărului. Momente în care tu, de unul singur, te iei în brațe și te ții strâns și te pupi pe frunte și pe obraji și-ți ciufulești și părul cu putere și te bați cu putere pe spate și pe urmă, te uiți în oglindă, și-ți place ce vezi și-ți permiți un : bravo, măh!
Mă uitam la performanța domnișoarei Carly Rose Sonenclar din clipul de mai jos și încercam să-mi închipui cum e să trăiești momente de astea frumoase la o vârstă atât de tânără. Doar încercam …
Nu ai putea face scrisul putin mai mare? Trebuie sa vin cu lupa ca sa pot citi. 😛
Mărimea fontului cu care scriu este de 10. La tine de exemplu este 9 🙂
PS: în colțul din dreapta sus este un mic pătrățel cu un A. Apasă pe el și vezi ce se întâmplă.