Căile bătătorite sunt cele mai sigure, este o vorbă din bătrâni. Și sigur au și o finalitate, este o altă vorbă. Ba chiar se mai spune despre aceleași 
căi că sunt și cele mai ușoare lucru care le face și cele mai atractive. Nimic rău până aici …
Întotdeauna i-am admirat sincer pe cei care-și croiau singuri drumul în viață. Mergând alături de mine, sau de tine, îi vedeam la un moment dat îndepărtându-se. Nu în direcția bună sau în cea proastă. Ci într-una necunoscută! Uneori, complet surprinzător ocoleau neașteptat, alteori întârziau impardonabil dar, la sfârșit, îi vedeam cum ne așteaptă relaxați ajunși cu mult înaintea noastră.
Mai îmi plac mult cei care frizând nebunia, (i)moralitatea sau chiar politețea (in)corectă oferă răspunsuri trăznite. Ies din rând și luând problema în cârcă revin cu rezolvări surpinzător de corecte, complete și de netăgăduit. Cei care spun „ca mine, sau deloc!” și țin cu dinții de părerea lor deși uneori par că ocolesc sau chiar întârzie puțin.
Și, poate cel mai mult, îmi plac cei care reușesc o iau razna și ies de pe cărarea bătătorită atunci când e mai mare nevoie de ei. Cei care stau cuminți pe petecuțul lor de iarbă, ferindu-se, după caz, de ploaie sau de soare dar care atunci când se așteaptă chiar și ei cel mai puțin, zvâcnesc. Erup și o zbughesc lăsând dâre adânci și serioase în urmă. Dâre din care se nasc potecuțe, poteci sau chiar drumeaguri.
* a treia oară în mai puțin de o săptămână când scriu un titlu despre My Way (1, 2). Să fie un semn? 🙂