Nu sunt o persoană sportivă din niciun punct de vedere. Nu am un hobby, în sensul complet al cuvântului, din vreun sport. Nu am nicio înclinație specială pentru vreun sportiv, vreo echipă sau vreun sport anume măcar. Urmăresc cu aceeași atenție, plăcere și interes curse cicliste, etape ale competițiilor de sărituri cu schiurile, concursuri de gimnastică, snooker sau tir cu arcul sau meciuri de handbal, baschet ori chiar fotbal.
Singurul rabat pe care-l fac și singurele momente de pasiune necondiționată generate de fenomene sportive sunt aduse de către competiții în care evoluează sau sunt implicați sportivi români. De aceea, dac-ar fi să mă uit în biblioteca amintirilor și să caut cea mai cutremurătoare, completă și profundă emoție sportivă trăită până acum, nopțile nebune oferite în anii ’90 de către generația fotbalistică de aur dețin locul I fără niciun fel de concurență.
Zilele trecute însă clasamentul de mai sus a suferit o schimbare majoră. Un alt sport, o altă echipă, o altă naționalitate mi-au dărâmat tot ceea ce acumulasem în 30+ de ani. Cuvintele nu vor putea, nici pe departe, reda atmosfera trăită. Vorbele pentru a genera o stare de spirit asemănătoare cu cea trăită atunci, nu s-au inventat.
Miercuri seara. Cete de oameni de toate vârstele vopsiți în 2 culori, cu steaguri mici și mari, cu trompete, fulare și accesorii. O promenadă cu aproximativ 30-40 de terase, toate pline ochi, toate cu câte 2-3-4 televizoare enorme, toate pe același canal pe care se transmitea un meci. De baschet. Urale simultane însoțeau fiecare coș-gol, fiecare recuperare reușită, fiecare reluare importantă. Din când în când, scandări străbăteau lunga stradă de la un cap la altul asemenea valurilor de pe arene. Ma-ce-do-ni-ja! Ma-ce-do-ni-ja!
Nimic nu ne pregătise pe noi un grup de români obișnuiți cu miercurea ca zi de fotbal, cu fotbalul ca unic motiv de bucurie națională, cu motive din ce în ce mai rare de bucurie național-sportivă pentru ceea ce trăiam. Terasa la care eram ne provoca la fiecare fază să trăim împreună cu ea astfel încât după doar câteva minute ne-am trezit aclamând, oftând, scandând Ma-ce-do-ni-ja! Ma-ce-do-ni-ja!
Finalul incandescent și bucuria incontrolabilă generată de acesta am crezut că ne-au oferit experiența vieții. Doar că, urmărind drumul spre hotel eram nevoiți să înfruntăm din sens opus un șuvoi fulminant, gălăgios, euforic și contagios. Ne-am recunoscut învinși și ne-am asimilat fluviului. Am ajuns în Piața Macedonia unde am urmărit pe un ecran gigantic reluări ale meciului abia încheiat. Am cântat împreună cu zecile de mii de oameni din piață, am dansat pe valsuri, polci și marșuri ținând ritmul cu apa din fântânii din jurul lui Alexandru cel Mare și-am scandat din toată inima, fără prejudecăți sau regrete naționaliste: Ma-ce-do-ni-ja! Ma-ce-do-ni-ja!
Am trăit în acea noapte alături de niște străini cu o intensitate de nepovestit, bucuria și mândria de a fi câștigat. Pentru ei era prima victorie de un asemenea calibru în 20 de ani de istorie. Pentru noi, la fel. Pentru ei, era prima oară când o echipă națională reușea să scrie o pagină de istorie pe plan european. Pentru noi, la fel. Pentru ei, câștigarea unui meci de baschet era un motiv de sărbătoare națională și o savurau din plin fiecare minut care trecea din acea noapte magică. Și ei, și noi străbăteam noaptea cântând Ma-ce-do-ni-ja! Ma-ce-do-ni-ja!
Artificii, oameni, lumini, sunete, cântece, zâmbete, îmbrățișări, bucurie. Toate adunate într-o noapte magică. Într-o noapte în care, pe străzi, media de vârstă era lejer, de sub 25 de ani. Într-o noapte în care ei toți învățau să se bucure de tineri și o făceau, cum altfel mai frumos, decât scandând numele țării lor: Ma-ce-do-ni-ja! Ma-ce-do-ni-ja!
Pozele de mai jos nu sunt pentru publicul larg. Pentru că veți strâmba din nou cu privire la calitatea lor. Sunt pentru mine și cei cu care am fost pentru a nu uita că am fost acolo alături de un mic popor care trăia o enormă bucurie. Să nu uităm c-am primit de la ei șansa de a trăi ceea ce în România poate nu o să mai trăim niciodată. Ma-ce-do-ni-ja! Ma-ce-do-ni-ja! Blogodaram!
PS: în câteva minute începe meciul pentru medalia de bronz. Deși nu voi fi acolo, cu ei, voi scanda din nou, cu plăcere Ma-ce-do-ni-ja! Ma-ce-do-ni-ja!
Am trait sentimente de emotie si bucurie ce nu pot fi exprimate in cuvinte. Imi doresc din tot sufletul sa ajung sa particip la astfel de momente si la noi in tara. 🙂
Noi am trait ceva unic, ceva ce depaseste un simplu sentiment de mandrie pentru o realizare pe plan sportiv, am simtit din plin ce inseamna sa te bucuri pentru altii. Am realizat abia dupa ca mandria lor era, nu pentru acele amarate de puncte, ci pentru faptul ca le era auzita vocea, vocea unei tari mici, neauzita si necunoscuta de multi, erau mandrii de faptul ca le este pronuntat numele tarii, un sentiment de care noi, romanii, am uitat, se pare, de mult. Am fost acolo, am trait si ne-am bucurat pentru ei.
Paula, Adi aveți o bere de la mine în we 🙂
Salutare, popor! Va spun din experienta ca e bine sa mai deschizi si situri care aparent nu te intereseaza ca-ti pot fi folositoare informatiile gasite. Ma bucur ca am “gresit” si v-am citit si va indrum sa continuati. Numai bine tuturor!