Stăteam aseară de vorbă despre una-alta cu doi buni prieteni în jurul unor halbe la o terasă oarecare. Şi din vorbă-n vorbă am ajuns să le reproşez că nu ştiu despre una-alta despre mine, lucruri despre care eu scrisesem cu diverse ocazii pe blog.
Şi mi-am dat seama că deşi cu prietenii aştia 2 mă văd în mod regulat cel puţin o dată pe lună, în cele câteva ore petrecute împreună nu putem să trecem prin toate subiectele prin care am fi vrut. Aşa încât, acest blog îşi dovedeşte încă o dată utilitatea, făcând posibilă o comunicare efectivă între oameni, poate nu foarte îndepărtaţi fizic, cât pe timinguri diferite. Nu mai spun că dac-ar fi să ne vedem să mai comentăm (atenţie, nu să bârfim!) mai des, ne-am confrunta cu alte probleme, gen soţii, alcool, pierdut ultimul taxi către casă – ajuns dimineaţa, uitat chei acasă – dormit pe preş etc.
De aia, mă gândeam că e totuşi mult mai simplu cu blogul. Eu aberez pe-aici, vin băieţii citesc, dacă au ceva de spus mai îmi zic şi câte una şi uite aşa mai ţinem legătura cu ce zicem, cu ce facem în afara celor câteva ore petrecute lunar sau a celor câteva minute petrecute la telefon, ori a 3-4 mailuri schimbate odată la 10 zile.
Toate bune şi frumoase, mai rămâne acum să-i şi fac să-mi şi citească, totuşi, blogul!
Păi şi cum mai rămâne cu anonimatul? Se mai pune?
Nu e cazul acum. Acest post e un fel de dedicaţie. Ştiu ei pentru cine 🙂