Eram deunăzi, într-un schimb de mailuri cu un prieten plecat dintre noi într-o lume mai caldă si mai însorită 
(la propriu). Şi din vorbă-n vorbă, ma trezesc că mă întreabă cum mi-am făcut prietenii.
lol, zic! Cum adică? Prietenii nu sunt cei pe care-i faci în copilărie, vecinii de la blogc, colegii de clasă, de armată, de la muncă or whatever? Nu p-ăștia îi ai de buni? Nu cu ei treci prin viață, prin baruri sau terase, prin concerte şi drumeții, nebunii și amnezii, gang-bang și programări la BTS?
Și începi și faci o listă.
Prietenii din copilărie de la bloc, îi pui? Te-ai mutat d-acolo, demult. Și ei. Acu câteva zile te-ai salutat cu Marius pe stradă. Erai grăbit chiar erai grăbit, n-ai putut sta să mai vorbești cu el. Chiar ai fi vrut. Asta e, poate altă dată … Robert, știi ca e în Anglia. De vreo 5 ani deja. De Dănuț, nu mai ştii nimic (parcă l-ai văzut pe frate-su zilele trecute, se pune?). Cu Manu, te-ai întâlnit de sărbători, venise din Spania. Tocmai pleca înapoi. N-ați apucat să beți berea aia cu care vă tot amenințați reciproc. Și iar ai uitat să-i ceri caseta aia originală cu The Doors, nu c-ai mai avea ce să faci cu ea. Pe Sorin, îl mai vezi prin oraș cu mașina (mereu) lui aia nouă, (noroc că-și păstrează numerele, că nu l-ai mai recunoaște).
Altă listă, prietenii din școală. Păi care, că generala e atât de departe în urmă, poate la revederea de XXX ani, să vă mai întâlniți și poate să vă mai recunoașteți ca altfel. P-ăia din liceu, noroc cu site-urile de social networking ca mai afli dacă-s în viață. Despre cei din facultate, noroc că se inventase YM și mai păstrezi id-urile lor. Așa mai afli din statusurile lor că Bogdan s-a însurat (cu aia, de unde a scos-o că atâția ani umblase cu alta?), de fii-sa lui Ciprian care a crescut (păi parca mai ieri se născuse …) sau de Dănuț c-a divorțat de Ana (ops, cine-ar fi crezut).
Altă listă, poate poate … prietenii de la munci. Ai colindat prin multe locuri, multe „colective” ai avut colegi buni. Ai făcut câteva chestii mișto cu ei. Îl mai suni din când în când pe Laur. Mai rar pe Costy. Telefoane din ce în ce mai scurte. Uneori le mai dai câte un like pe Facebook. Și atât. Vara aia nu mai vine o dată să v-adânciţi în câte-o terasă la depănat amintiri. Sau trece prea repede …Offf
Ultima speranță, prietenii ăia buni. Ăia cu care nici nu mai știi câte ai făcut începând de la acea incredibil fugă la mare din 1993 (sau ’94?), cu bagajele (ce bagaje he he) făcute în 2 ore și aduse înapoi (aproape la fel) după 2 săptămâni, până la petrecerile burlacilor (a ta, ale lor ..). Păi, unu’ e prea ocupat cu serviciul ală nou, altu’ se tot chinuie să prindă un contract într-o țară plină de petrol să poată să-și ia odată mașina aia tare, celălalt abia a scăpat de afacerea (la care n-ai vrut să-i fii partener, mai ții minte, da?) și acum are alta care cică-i merge tare. Vă mai vedeți din când în când la câte o masă. Întotdeauna mare și întotdeauna gălăgioasă dar nu ca pe vremuri că acum sunteți toți cu neveste, cu copii, cu căței
Primești multe mailuri de la prieteni. Și chiar și mai multe buzz-uri. Dar de mult n-ai mai primit/dat un simplu “Ce faci măh, hai la bere!”. Și chiar ți-e dor. Ai îmbătrânit. Cum dracu de abia ai împlinit niște ani, nu foarte mulți că-s ai tăi. Ți-e greu când îți aduci aminte de anii ăia. Acum scotch-ul de-l mai bei e de vârsta copiilor tăi minim, vinul este numai sec la sticle cu cep, berea rară degustată mai întâi p-afară. Și în rest muncești pentru ele. Nu ți le dă nimeni gratis. Nici măcar prietenii!
Între timp, ești întotdeauna împreună cu cineva la masă, sau în club ori la restaurant, agenda telefonului e din ce în ce mai plină și bețiile nu le tragi niciodată de uul singur.