Încă de când ne naștem, ne grăbim să creștem. Ne aruncăm de burtă în sus deși stăm așa de confortabil pe spate. O luam la goană de-a bușilea 
în loc să profităm de ai noștri care ne duc în brațe.
Creștem și când ne întreabă cineva ce vrem să ne facem spunem că vrem să fim oameni mari.
Adolescența ne-o prefacem c-o trăim dorind să scăpăm de coșuri și să avem tenul și hainele prietenilor mai mari. Le imităm coafurile sau machiajele cu gândul că doar așa suntem credibili. Sărim peste etape și lăsăm în urmă ani doar pentru a ne striga hormonii în gura mare.
Suntem deja tineri și ne grăbim să evoluăm. Ardem timp în speranța că doar așa vom ajunge departe. Pierdem zile și nopți muncind pe brânci pentru un patron mai mic sau mai mare și deseori, nemulțumiți, dăm cu piciorul la tot și-o luăm de la capăt. Suntem, încă, tineri și ne permitem.
Trecem de 30, avem o carieră și continuăm să ne grăbim. Alergăm după iluzii cu gândul la mașina vecinilor sau la vacanțele prietenilor. În viteză, trecem pe la ofițerul stării civile și fluierăm necumpătați de vreo 2-3 ori după un ginecolog. Pe care-l și oprim din treabă cu gândul la ai noștri.
Pe la 40 ne apucă criza. Vrem mașini viteze și bolizi ostentativi. Alergăm după iluzii proaspete cu gândul la ce-am ratat în tinerețe pe când ne doream să nu ajungem ce suntem acum. Facem nefăcute cu mintea și portofelul, deși pline, insuficient de coapte.
Ne grăbim, alergăm … Uităm că fuga este doar un mijloc, nu un scop. Orbiți de peisaj, uităm să ne oprim când ajungem la destinații. Vrem mai mult decât ne trebuie și drept pedeapsă uităm să luăm pauze. Alergăm ca moliile în jurul becului și nu ne dăm seama că, uneori, este suficient să stăm pe loc pentru ca pământul să se învârtă.
Uneori, îmi dau seama cât de mult am nevoie de o pauză! Doar că nu mă pot opri din alergare … deh, obișnuința 🙁