Citeam acum mai bine de un an pe unul dintre blogurile mele preferate (și nu numai datorită nișării sale excel-siene) despre sentimentele unui tip înlocuit plecat de la un anume loc de muncă. Un tip care a plecat de pe o poziție și dintr-un post în care lucrurile mergeau. Bine! Și, aproape, singure! Clar respectivul plecase la mai sus. Iar de acolo de unde era, deplângea felul în care înlocuitorul său îi continua munca.
After six years in my previous job, my department ran like a well-oiled machine. Not just well-oiled, super-cooled frictionless nano diamonds. I had top-shelf, A-1 people working with me, so I don’t want to discount that. But I also used technology, including a large dose of Office automation, to make the processes efficient, effective, and error-proof. After seven years, I left. Almost immediately, my awesome solutions started collecting dust and my successor went a different way. I would call that way “backward”, but that’s only from my perspective. From his perspective, it was the only way he could go to get the job done.
Continuarea poveștii aici.
Intuiția, premoniția sau doar un sentiment empatic m-au făcut să păstrez linkul articolului de mai sus. Și, zilele acestea, când sunt oarecum pus în aceeași situație, să-l regăsesc și să-l recitesc. Și mă regăsesc în dilemele și durerile și tristețea omului din spatele blogului respectiv. Dacă tu, cititorule, nu o faci, ești un fericit! Și-ți doresc sincer să rămâi așa.
Mă întrebam zilele trecute unde se duce blogul personal când se duce. Și dau acum, peste un post mai mult decât personal pe un blog mai mult decât nișat. Coincidență?