Este frumos să credem că putem stabili relații autentice cu oamenii, că putem rupe zidurile și construi prietenii durabile. Să credem că evoluăm împreună!
Petrecem cea mai mare parte a vieții înconjurându-ne de străini. Interacționăm cu ei în moduri diverse, uneori ne simțim aproape de ei, alteori ne luptăm cu ei. Există momente când ne apropiem mai mult de acești străini decât de cei din cercul nostru intim.
În unele momente, facem eforturi sincere să ne conectăm cu cei din jurul nostru. Ascultăm, învățăm și, uneori, iertăm greșelile. Ne străduim să fim alături de ei, să le dorim binele fără să fim invidioși sau ipocriți. Pentru că, în felul lor, acești oameni sunt de-ai noștri, parte din noi și ne pasă de ei cu adevărat.
Ne doare atunci când trebuie să ne luăm rămas-bun și să continuăm pe drumuri separate, singuri. Încercăm să acceptăm că acesta este cursul firesc al vieții, că trebuie să mergem mai departe chiar și atunci când ne este greu să spunem la revedere. Cu atât mai mult, respectăm pe cei care reușesc să ne rămână alături deși drumurile ni s-au despărțit de mult și ne ne mai leagă, aproape, nimic.
La sfârșitul zilei mă aștept, străine, să mă privești în ochi. Și să-mi spui dacă (ne-)am greșit cu ceva.
Doar atât! Cer prea mult?