Am plecat. Primul pas dintr-un drum lung, cu sfârșit cândva, peste ani. Nu-l grăbim. Nu-l alergăm. Îl savurăm cu răbdare și plăcere.
Drumul care unește … și care m-a lăsat fără cuvinte. Nu metaforic, ci la propriu, pentru că oamenii care ne-au ieșit în cale cu o mână de mâncare și un „Vrei o palincă” la zece kilometri de orice urmă de civilizație nu-ți lasă loc de altceva decât recunoștință. Câinele paznic la vaci, serios, dar politicos. Pisicul șchiop care a stat de vorbă cu noi, despre vreme și despre cine mai știe ce. Asta până a primit pliculețul 🙂
A fost și despre distanță, dar și despre burțile pline de zmeură. Despre cum să treci cu bine de borna 50 deschis la orice o să vină după. Despre un pumn de zmeură, sau mai mulți. Despre ciobanii care te cheamă în stână, la masa plină. Și despre verde, mult verde. Pădure. Apă rece. Și iar verde.
A fost despre zile în așteptarea întâlnirii cu ploaia. Despre zile pline pline de companioni dar și complet singuri pe traseu. Și, bonus, încă mai multă zmeură. Bocanci care au supraviețuit cu brio la kilometri de mers prin pârâu. Verde crud de brad. O turmă așezată fix în mijlocul drumului, de parcă așa ar fi scris în regulament. Și câinii lor vigilenți … Și borne frumoase, decorate cu funduri, ochi, iepuri și bufnițe – pentru că Via Transilvanica știe să-ți facă cu ochiul din piatră.
A fost și ceață. Groasă, de nu ne vedeam vârfurile bocancilor. Soare apărut, brusc, de nicăieri. Sute de copaci căzuți. O bere rece la jumătatea drumului. Ciuperci colorate în toate nuanțele pădurii. Drumuri rupte de torentele din săptămâna anterioară. Și, borna 100. Mai aveam 1300. I-am zâmbit și am plecat mai departe. Pădurea mirosind a viață proaspătă, fânețele grele de apă, iar poienile explodau în parfumuri neinventate.
Învăluiți în ceață, cu soarele găsindu-ne pe urcarea nemiloasă de sub un telescaun. Sus, în sfârșit, ne-am întâlnit și cu ploaia. O bere rece și o clătită aburindă mai târziu, ne-am întrebat: mergem mai departe? Am mers. Am lăsat ploaia să ne spele. Și să ne ude, să creștem mari.
A urmat momentul eliberării: pelerinele jos și coborârea în alergare. Pe forestier transformat în izvor, pe forestier plin de pietre, pe forestier proaspăt asfaltat. Și din nou, verdele. Verdele infinit. Verdele care nu încape în cuvinte, nici în poze.
Borna finalului de zi, traseu și regiune – semnul infinitului. Întâmplător? Prefer să cred că nu.
Șase zile. Fiecare cu câte un altfel de semimaraton de pus în vitrina amintirilor.
140 de kilometri strânși din cei 220.000 de pași.
4.800 de metri urcați și tot atâția lăsați în urmă, la vale.
Mii de vaci împrăștiate pe pajiști..
Sute de oi sperioase.
Zeci de berze ne-atente la drumeți.
Câțiva câini politicoși.
Două mâțe vorbărețe.
O veveriță grăbită.
Și nici măcar o urmă de urs.
Doar liniște. Și verde, dacă nu v-am spus
Bucovina, îți mulțumim. Ținutule de Sus, Terra Siculorum, Terra Saxonum, Terra Dacica, Terra Banatica, Terra Romana pregătiți-vă – venim. Cine mai merge cu noi?