Am furat. Cu bună știință și fără niciun fel de resentimente. Pentru că mi-a plăcut tare mult și-am simțit
că trebuie să fie (și-)al meu. Și, român verde fiind, nu mă simt liniștit până nu mă dau și mare cu ce-am furat.
Cam o dată pe săptămână mă sfădesc cu un prieten de peste munţi pe chestia asta a transilvănismului. El zice că nu-i bine să spunem tot adevărul, că popoarele au nevoie de minciuni frumoase. Într-un fel, îl înţeleg – numai că se enervează şi varsă halba de cîte ori îi amintesc cum se plimba Iorga, prim-ministru atunci, cu Lincolnul cumpărat de timişoreni pentru Timişoara. Lui Iorga i-a plăcut maşina şi a luat-o la Bucureşti, pur şi simplu. El, la rândul lui, îmi aminteşte de ciurdele de ardeleni ajunşi la guvernare şi bucureştenizaţi mai repede decât au învăţat adresa de la minister.
Amicul meu îmi spune apoi că “ce-ai bă Ghermane cu Mioriţa şi meşteru’ Manole?”, că astea-s mituri fundamentale. Şi vărs şi eu halba, de ciudă că nu-s aşa deştept să-nţeleg cum au ajuns mit fundamental doi români invidioşi care vor să omoare un alt român. Nu înţeleg nici de ce-i aşa fain să zideşti ziua şi să dărâmi noaptea, ca la casa de nebuni.
Eu rîd că în Sud habar n-au să taie porcu’, că-l mănâncă-ntr-o săptămână ş-apoi li se lipesc maţele, el contra-atacă pe chestiunea puturoasă a rântaşului. Uneori îl las să miroase o pălincă, el mă îmbie cu un zaibăr – şi devenim supuşi ca nişte iobagi simpatici.
Unii ar numi asta râcă identitară. Alţii, separatism. Pentru analişti, am fi subiect de best-seller, dar noi nu bem niciodată atît de mult. Nevestele noastre, a mea – ardeleancă din Tîrgu Mureş, a lui – olteancă de Gorj, rîd mereu de noi şi ne iau cardurile şi pleacă la shopping – să ne pedepsească.
Adevărul e că imperfecţiunile astea unesc; boaghena lui e absolut egală cu miticul meu. A fost nevoie de două decenii să ne descoperim, ca pe dosarele alea pe care scrie “confidenţial” şi la care doar mai-marii din politică au acces. Şi, de aici: un paradox domestic: în timp ce noi glumim pe seama diferenţei, chiar ăia cu acces la dosar, politicienii, încă sunt prinşi în scrobeala identităţii unice şi obligatorii. Ei ar vrea să facă din noi, ăi mai simpli români, rezervoare ideologice – să ne-mpacheteze în roş-galben-albastru ca pe păstrăvii puşi la cuptor.
Într-o zi am încercat să vorbesc cu un politician despre dreptul la diferenţă – şi s-a speriat aproape: ai înnebunit? iară drepturi? Mai avea un pic şi-mi elibera certificat de turmă unitară.
Acuma aştept să vină iar amicii mei de peste Carpaţi, că mi-am luat ciolan de la Mureşan, de-ăla bio, să le ard un gulaş ca să le închid gura definitiv – că şi ei deja m-au ameninţat cu zaibăru’. Pe Ioşka bacsi, vecinu’, l-am chemat de martor, ca-n Mioriţa.
Bătrânu’ e tare mândru că-i arbitru-ntre noi, de două zile tot băiţuieşte cărnuri şi gustă pălinci: şi când l-o apucat sinceritatea, asta mi-a spus – Ioşka bacsi:
“Mă copile, ştii cînd ne-o fost nouă ăl mai bine în Ardeal? Când or plecat politicienii unguri şi încă nu veniseră ăia români”
Am furat de la Sabin Gherman, fix ăla mic, chel și cu urechi mari, fix ăla care țipa în gura mare prin 1998 M-am săturat de România, fix ăla pe care-l vedeți în 2014 că vă zice despre România de la A la Z pe Look TV.
Am furat. Pentru că merită. Pentru că merităm!