De Zappa am auzit în adolescența mea întârziată, când s-a putut și vremurile au permis-o. Era muzicianul deloc comercial cu ochii mari și mustață și mai mare, care-și atinsese apogeul carierei pe când eu abia deschideam ochii. Era rămășița de psihedelism care m-a trimis mai departe în timp către ceea ce urma să mă marcheze muzical pe viață.
Mai apoi l-am întâlnit pe unul căruia-i ziceam Zippo. Și Zappa. Și Zappi. Și Zuppe. Cum ne venea la gură îi ziceam omului. Atâta energie avea în el omulețul acela că nu-i nimeream niciodată porecla corectă. Și nici el nu mai știa care-i era supranumele așa că răspundea la orice. L-am pierdut pe respectivul dintr-o joacă nebună și-un pariu absurd.
După alți mulți ani am dat din nou de zap(p)a. Eram ancorat bine în era telecomenzii și verbul mi s-a inoculat pe nesimțite, în gestică. Incontrolabil și iremediabil. Până să conștientizez eram robul zeului Za(p)pa tolănit pe canapeaua-mi cea de toate zilele.
Și-am ajuns la Zappa 2014. Care habar n-am cine e. Sau ce e. Cine vrea să fie și de ce. Doar ce-am auzit prin târg cum că Zappa is the new black. Că Zappa-n sus și Zappa-n jos, Zappa-n stânga și Zappa-n dreapta. Mai am de dat vreo două telefoane și promit că aflu eu ce-i cu Zappa asta și de ce.