Despre arderea etapelor

Am urât cuvintele imediat cum le-am citit. Și aproape l-am înjurat pe scriitorul lor. Pentru că Adrian avea dreptate și, mai mult, îndrăznea să nu tacă.

Priviți Petrolul: echipă fermecătoare în tur, căreia era o plăcere să-i urmărești meciurile. Cei mai buni fotbaliști au plecat apoi (în câteva luni, deveniseră prea scumpi) și, în clasicul stil autohton, au fost înlocuiți de români lenevoși în curs de expirare […]

Privesc acum Petrolul jucând și plâng. Ei oare când mai or să mai joace? Privesc și plâng.

Am visat nebunește că se poate. Că oameni care n-au avut legătură cu fotbalul l-ar putea dresa. Că entuziasmul galerie poate conta. Că frumusețea tribunelor ar face diferența. Că fără buget, jucătorii pot construi echipa. Că, din mulți de că alăturați, se poate face bici.

În plus, fotbalul se dovedește iarăși curvă. Nu știe decât de regula celui mai bun, a celui care ratează cât vrea dar înscrie cât trebuie. Curva care are plăcerile ei vinovate în relația cu anumiți fotbaliști pe care, de aceea, îi transformă în golgheteri. Nesimțita care nu ține cont de CV-uri când se intră în iarbă.

Ce se întâmplă acum la Petrolul pare să urmeze modelele cu mult mai mare succes din fotbalului românesc al ultimilor ani: Unirea Urziceni, Oțelul Galați și poate CFR Cluj. Acolo cel puțin rezultatele au justificat efortul. Și parcă nici n-au fost atâtea victime …

Iubesc Petrolul de aproape 30 de ani. Indiferent de rezultate și/sau conjuncturi. Asta nu înseamnă că uit, iert, tac! Și nu înseamnă că nu plâng când privesc Petrolul jucând.

Vorbeam zilele trecute despre arderea etapelor cu un mai tânăr amic. Și încercam să-l conving despre cât de importantă este parcurgerea lor, nu pentru palmares sau pentru rezultatele la sfârșit de lună ci pentru rezultatele balanței pe 5 ani. Sau pe 10 ani. Sau pe 20 de ani. Rezultatele cu care chiar te poți mândri. Cele care contează cu adevărat!