M-a învățat tata că un bărbat trebuie să se priceapă la fotbal și politică. A ratat partea cu mașinile și reminescențele s-au păstrat până în ziua de azi. Și-a uitat să-mi spună dacă-i vorba despre bărbatul român sau bărbatul în general. Cert este că, de când m-am făcut om mare, mă strădui încontinuu să nu-l dezamăgesc când e vorba despre a-mi demonstra bărbăția la acest nivel.
Despre fotbal am învățat multe acum 20 de ani pe când băteam străzile aclamându-i pe „tricolori”. Am și uitat multe între timp de când mocirla a acaparat și acest segment al circului cu care ni se mai ostoiau dorințele. Încerc să reînvăț de când galbeni-albaștri încearcă să redevină.
Politica m-a dezamăgit constant și iremediabil de peste 20 de ani. Iar faptul că știam că-i o curvă, nu face ca gustul rămas (în gură, da!) să fie mai puțin amar. Cu iremediabila-i ciclicitate de 4 ani și cu incredibila nepăsare primită în schimbul regulatului vot acordat. Paradoxal cred în politică, ca singura șansă de a schimba ceva dar nu cred în niciunul dintre politicienii români actuali că ar fi capabili de așa ceva.
Oamenii, factorul comun al fotbalului și al politicii, încă mă mai fascinează. Aderarea lor la triburi, mai mult sau mai puțin organizate, mai dezvoltate sau mai incipiente, mai numeroase sau în curs de expansiune, mai practicante sau doar teoretizate îi face pe cât de vulnerabili ca entități pe atât de puternici ca și comunități.
Motivele pentru care ei noi, continuăm să aderăm la idei, să pactizăm la cauze, să empatizăm alături de semenii noștri pentru idealuri sau obiective comune este, pur și simplu, admirabil. De aceea, ceea ce se întâmplă zilele astea în România mi se pare nu desuet, nu idilic ci de viitor.
Poporul ăsta a suportat, ca prostul, multe. Prin ‘907 (mi-aduc aminte 🙂 ) au vrut pământ. Nu școli, nu educație, nu unire. Pământ! În ’89 au ieșit în stradă să apere un preot. N-au vrut mâncare, căldură sau abolirea comunismului. Tokes! În 2013 societatea civilă deplânge posibilitatea înlocuirii unor munți, cu un lac, poate poluat. Nu impozitele, nu corupția, nu devalizarea țării. Roșia Montana!
M-am tot gândit în ultimele zile dacă susțin Roșia Montana. Dacă-s împotrivă, sau, cel mai rău, dacă-s indiferent. Și-s sigur acum că sunt pro-Roșia Montana. Pentru ceea ce poate deveni. Pentru ceea ce poate aduce. În Piața Universității, se tot strigă după ’89: Ultima soluție/Înc-o revoluție. Pentru Roșia Montană și pentru a poate porni încă o revoluție, sunt pro!
Nu e nevoie sa iti spun ca in mare gandesc si eu acelasi lucru, cu o diferenta majora : nu mai cred nici in politica, nici in mass-media, la fel cum nu mai cred in politicieni si in jurnalisti.
Cred in lupta individuala, in afirmarea propriei parerea, in lupta impotriva pumnului in gura.
Din pacate realitatea doveste ca avem nevoie de mai mult de o revolutie, fiindca indivizii ajunsi la conducere prin prostiri si prin furturi continue merg mai departe peste vocea strazii, peste semnele de alarma, peste orice.
Poate totusi ceva bun va iesi de aici, anume ca generatia actuala de tineri (noi nu mai intram aici) va invata sa fie mai categorica decat am fost noi.