Studiile mele în domeniul muzicii sunt egale cu 0,01. Urechea mea muzicală și performanțele în ale instrumentelor muzicale se apropie și ele de același 0,01. Cu toate acestea ca și consumator îmi pot spune despre edițiile românești ale formatelor Vocea României și/sau XFactor că doar d-aia am blog și plătesc hosting-ul dedicat!
Calitatea industriei muzicale românești este foarte mare. Asta dacă o compari cu țigănelile balcanice din care se trage și (singurele) cu care se poate compara. Dacă însă îndrăznești să o compari cu ceea ce se întâmplă prin alte părți … plângi jenat.
Și dau un exemplu, juriul de la XFactor România: Cheloo (respect) cântăreț și producător de muzică (în special) hip-hop dar cam atât, Delia reprezentantă de frunte a muzicii pop-corn, acum câțiva ani nimic altceva decât o păpușică fără frumușică și voce lipsă și Dănuț actualmente SRL un fost playboy leader al unei foste formații de succes acum 20 de ani. Comparativ, și pentru a păstra proporțiile unor industrii muzicale complet diferite, în juriul de la XFactor UK este un tip de vreo 35-40 blond și bărbos care a vândut mai multe vinyl-uri, CD-uri, LP-uri, EP-uri, DVD-uri și BluRay-uri cu numele său pe ele decât a imprimat vreodată industria muzicală românească. Și vorbeam doar de semi-necunoscutul Gary Barlow.
Ca nespecialist, mă uit pe YouTube la ce fac alții și schimb canalul pe TV să văd ce facem noi. La ei mă uit la niște copii senzaționali care calcă sălile-n picioare, la noi privesc trebuie să privesc nevăzători care mă dau gata cu filosofia de viață, dar nu cu vocea. La ei văd mame plângând când cântă copilele lor, la noi trebuie să plâng alături de câte un copilandru în numele unor părinți ce nu mai sunt.
Patriot sunt până peste poate dar de ce-aș accepta să privesc simulacre de emisiuni când la un click distanță am așa ceva?