Sunt momente în viață când nu mai vreau. Sau nu mai pot. Când nu mai sunt în stare să vreau sau să pot.
Aceste momente apar când vor ele și stau doar atât cât e nevoie. Nu le caut și nici nu aștept în mod special doar știu că vin așa cum am mai tot venit.
Când vin, mă fac mic, mă retrag într-un colț și-mi trag amintirile peste cap. Am încredere în ele că sunt singurele care nu mă dezamăgesc, nu vor ceva de la mine și nici nu mă întreabă de ce.
Nu mi-e deloc bine cu ele dar m-am obișnuit să le accept și să le înțeleg.
Acele momente mă fac să mă uit la mine, să mă uit în mine și să încerc să mă văd. Poate chiar să mă recunosc. Printre bucățile care mă alcătuiesc încerc să mai zăresc frânturile din cel care aș fi vrut să fiu.
Uneori m-aș pune-n paranteze să văd cum reacționez când sunt cea mai importantă persoană din viața mea.
Chiar acum, am vaga impresie că mă așteaptă ceva. Chiar aici, după colț 🙂