Copiii de azi, agramații de mâine?

De obicei nu mă dau mare cu copilele mele. Știu că-s frumoase, că-s deștepte și că-s cuminți. Atât cât trebuie să fie niște copile și mai ales așa cum trebuie să fie ale mele. Încerc să le ofer cât mai mult din ceea ce știu că le-ar fi bine. Uneori exagerez, alteori chiar greșesc. Nimeni nu mă învață să le fiu părinte și de aceea îmi asum greșelile mele, înainte de orice.

Și totuși, în neștiința mea părintească nu fac rabat de la câteva lucruri. Și unul dintre ele este limba pe care o vorbim. Și eu și ele și voi ceilalți din jurul nostru. Foarte probabil nu voi avea timp să le învăț matematicele speciale pe care am și vaga senzație că deja le-am uitat. Cu siguranță nu mai sunt capabil să le explic teoria relativității așa cum o făceam în tinerețe. De asemenea, despre teoria lui Darwin cu greu le voi putea povesti mai mult de 5 minute și asta doar după ce împlinesc niște vârste. Adevărata istorie a religiilor dac-aș cunoaște-o, ar fi primele cărora le-aș descifra-o. Dar nu, nu sunt bun la d-astea așa că nici măcar nu voi avea pretenția să le fac așa ceva.

Doar că, peste ani, citind rânduri ca cele de mai jos, vreau să nu intru în pământ de rușine:

Mediul în care crește un copil, părinții, persoanele din jur, felul în care este tratat și maniera în care i se vorbește, toate aceste lucruri îl influențează în mod direct și îl conturează. Nu mă surprinde faptul că există copii, elevi și chiar studenți agramați, atâta timp cât există persoane care nu citesc nici măcar o carte pe an. Cunosc oameni care ar putea să îți ofere informații dintr-un domeniu anume, fără a lua pauză, preț de câteva ore bune, dar atunci când încep să vorbească, te frapează pluralul cuvintelor, gramatica aberantă pe care o folosesc sau acordurile inexistente de care fac uz.

Ioana a scris un text înfricoșător de real: Limba română se rușinează cu vorbitorii ei, fiindcă aceștia o batjocoresc, o jignesc și o târăsc prin noroi. Conștientizarea unor fapte indubitabile, mai ales venind din partea unei tinere, este cu atât mai dureroasă.

Și, când mă uit cu câtă veselie se citesc și se promovează „perlele de la bac” îmi dau seama că Idiocarcy nu este un film de ficțiune ci este doar o cruntă premoniție a realității viitoare.