Veșnic nemulțumiți

Mă uit la voi, cei din jurul meu și vă văd mereu nemulțumiți. Nimic nu vă mai place, nimeni nu vă mai satisface, nu mai aveți pace. Iarbă nu, alcool nu, sex nici atât, nimic nu vă mai mână în luptă.

Uite tu ăsta de-aici din dreapta. Te plimbi prin toată lumea, vezi din lumea asta cât n-au văzut toți predecesorii tăi de la maimuță încoace. Zbori cu avionul mai des decât mergi cu taxiul. Ai tăvălit prin paturi de hoteluri, cât n-apucă alții să-și impresioneze nevestele. Și cu toate astea, zici că nu mai vrei! Că ți-a ajuns, că nu mai vrei. Că te-ai săturat de plecări/sosiri și vrei să te odihnești. Vrei să te retragi și să nu mai pleci cîte zile oi avea.

Pe când tu ăla de lângă el, ce-l mai invidiezi … Ai vrea și tu să pleci. Să vezi lumea, s-o descoperi, s-o cucerești tu pe ea și ea pe tine. Să te îngropi în nemărginirea ei, să-i cunoști oamenii, să-i simți aromele. Nu mai vrei să stai în biroul tău zilnic 8 ore, zi după zi, an după an cum o faci de-o viață întreagă. Te-ai săturat de rădăcini și vrei aripi. Nu mai vrei să mucegăiești pe un scaun, vrei să te pierzi între 2 avioane.

Și tu, domnișoară? Te lauzi că ești liberă și faci ce vrei? Că mergi prin cluburi când vrei tu, fără opreliști și fără remușcări? Că te culci când și cu cine vrei tu? Că ți se pare normal că ești prințesă și meriți să fii tratată ca atare? Deși mie mi se pare că nu mai vrei nimic din toate astea? Că te-au obosit și plictisit și nu le reziști? Ca masca ți se crapă tot mai des și machiajul nu mai reușește să ascundă? Că vrei un acasă, că vrei un el, că vrei o oală de ciorbă la care să fierbi?

Desigur, doamna din spatele tău este de altă părere. Sătulă de nebunul de bărbac-su, de bezmeticii de copii, de enervantul ăla de serviciu ar da orice pentru o oră, o zi, un concediu de libertate. Să mai fie iarăși fără tare, fără termene și fără datorii. Vrea să simtă din nou, vrea să mai poată ceea ce putea, să mai încerce ce altă dată-i plăcea. Ar plăti bani grei pentru un schimb de vieți în care ea să renunțe, fără regrete, la ceea ce are. Acum, aici, pe loc.

Dar tu fandositule din primul rând? Te pomenești că nu-ți mai place statutul de dandy, pleata în vânt, și trupul lucrat din timp la sală? Poate nu-ți mai plac nici privirile pofticioase ale damelor din jurul tău? Te-oi fi săturat de țâțe și cururi, mereu altele, mereu diferite, niciodată perfecte? Zici că ți-ar plăcea să ai și tu un copil cu care să-ți cheltui orele prin parcuri … Și că ai vrea să te culci și tu doar cu o femeie. Una singură. A ta!

Nici măcar tu copile nu ești mulțumit? Nu-ți mai plac jucăriile tale, deși ai o cameră plină? Vrei ceva nou doar pentru că există și nu-l ai tu? De ce strici și dai cu piciorul la tot ce ai doar pentru că jucăriile celorlalți ți se par mai strălucitoare? Oare tu nu știi că odată rupte jucăriile, rareori le mai poate cineva repara? Că odată stricate jocurile, cu greu mai găsești prieteni care să se mai joace cu tine? Să nu te fii învățat nimeni toate acestea?

Mă uit la mine cel din mijlocul vostru și mă găsesc mereu nemulțumit. Nimeni nu mă mai place, pe nimeni nu mai satisfac, nu mai știu cu cine să fac pace. Iarbă nu folosesc, alcoolul nu mă mai ajută … oare pentru ce să mai lupt?