Retorică de seară

Ne credem mamifere evoluate, capabile de folosirea unui limbaj
articulat într-un context social diversificat dar odată ce-am deschis gura constatăm că … mai bine tăceam. Vorbim, comunicăm, spunem și vorbele noastre-s zboară, duse de vânturi, pe unde nici cu gândul nu gândim. Și indiferent de calmitatea ori seninătatea cuvintelor noastre, ne trezim iscând furtuni în pahare, mai mici sau mai mari, cu apă sau fără.

Niciodată n-am reușit să înțeleg de ce cuvintele schimbate între doi oameni, într-o cameră închisă, ajung denaturate ca sens și formă, la alții. Ce se ascunde în spatele vehiculării unor cuvinte între terțe persoane, de obicei, altele decât cele pentru care respectivele cuvinte reprezintă ceva?

În particular, dacă părerile oamenilor din jurul nostru nu contează, de ce ne-om mai răci gura cu ei?

PS: cine ghicește motivul frustrării din spatele cuvintelor de mai sus are dreptul să mă invite la o bere. Promit să vin 🙂