Despre o revoluție

După ultimele zile, aproape aș crede că a început o nouă revoluție. Privind în urmă la o altă iarnă, recunosc tiparul: vreme de iarnă cuminte (pe 21-22 erau 10-12 grade), incidente pornite de la un străin (atunci Lazlo Tokes, acum Raed Arafat), primele evenimente au loc într-un oraș din provincie ( în ’89 la Timișoara, acum la Cluj).

Din păcate, nu mai cred în revoluții. NU în anul 2012, NU într-o Europă unionizată și nici măcar într-o Românie batjocoribilă atât de ușor, revoluțiile NU mai au șanse de izbândă. Au încercat s-o facă francezii, fără succes. Nici disperarea grecilor n-a fost suficientă. Calmul englezesc deși a dat în clocot, tot nu a reușit mare lucru.

Am văzut și prin Ploiești lumea scandând. Și revoluționând. Participanți rari și înghesuiți unii în alții, cu gândul la cum ar fi dacă … Și cu un tricolor găurit adus, probabil, de către un imbecil care-a uitat de ce a fost găurit primul steag. O revoluție apatică și dureros de tristă mai ales privită de pe margine.

Mulți cred că o revoluție, poate asta, este soluția. Că dându-i pe ăștia jos, o să ne fie bine. Brusc! Și iremediabil. Uitând că ăștia sunt aici de 22 de ani. Și de încă 22 de ani dinaintea ăstora. Pe Băsescu și pe ceilalți noi i-am pus acolo și tot noi îi ținem, din patru în patru ani, cu voturile noastre.

Revoluția asta nu-i decât o mare perdea de fum. Cine a instalat-o și de ce poate n-o vom afle nicicând. Sau, în cel mai bun caz, poate o vom afla, din nou, prea târziu ….

Mai sus, un instantaneu din timpul revoluției de la Ploiești surprins de Lucian Rădulescu, via Actualitatea prahoveană.