De când intrăm pe ușa din față a vieții noastre nu ne dorim decât să râdem. 
Plângem și un biberon ne închide gura pentru ca mai apoi să ne schimonosim micile fețe învățând să zâmbim.
Ținuți de-o mână învățăm să pășim și după 3-4 pași singuri izbucnim în aplauze cu gura până la urechi.
La grădiniță abia dacă mai respirăm triști când mama ne lasă singuri într-o sală plină de mucioși mici și plângăcioși. Dar ce veselie pe noi pe drum înapoi spre casă.
Școala ne învață să scriem, să citim, să glumim, să iubim. Ne învață cum și cu cine să râdem. Și pe unii și de ce și de cine!
Zâmbim fericiți când spunem DA și nebunatici când rămânem, în sfârșit, singuri acasă.
Urâm lunea, ignorăm marțea, miercurea trece oricum, uneori joia ne simțim liberi, iar dacă-i vineri începe week-end-ul și începe distracția.
Schimbăm joburi, evoluăm împreună, ne pre(a)facem șefi, lichidăm rate, plătim vacanțe, cotropim suflete și încercăm la sfârșitul zilei să avem cui zâmbi.
La final, ne uităm înapoi și ne-amintim cu plăcere cum a fost în călușei, cu emoție cum a fost în carusel și cu mândrie cum a fost în roller-coaster.
Închidem ușa cu amintirea cea mai plăcută rămasă în colțul ochiului și plecăm. Un pic …
Enjoy the ride și dacă tot sunteți în parcul de distracții, nu ratați nicio atracție!
Demult nu ai mai scris asa un articol emotionant. Si cata dreptate ai.Felicitari!
mai greșesc și eu, da …