După atâta timp blogurile sunt încă o necunoscută pentru mine. În fiecare zi găsesc lucruri complet noi, fețe noi ale oamenilor pe care-i 
credeam citiți, chestii fabulos de cunoscute în cercuri suspicios de restrânse.
Văd pe unul că scrie tot mai des rânduri de pupat în fund. Funduri ale unora mai deștepți, mai frumoși sau mai doar mai centrali decât el. Și atât! Insistă cu asta și face seriale întregi pe care le dedică fundurilor pe care le crede deasupra. Păcat!
Văd pe altul cum i s-a pus pata pe un altul și-l frige pentru orice prostioară. Il arde pentru fiecare virgulă și-l plesnește peste ochi pentru orice nerozie totuși absolut permisă de societate dimprejur. Păcat!
Văd pe una căreia i-a crescut nasul doar pentru că n-a avut cine să i-l taie când era mică. Și care acum, când nasul i-a devenit obiect de studiu în cartier, plânge și suspină și arată cu degetul când spre vecinul gras, când spre cel slab, când spre cel chel … Păcat!
Mai rar văd câte unu care încearcă, se zbate, schimbă, reglează, verifică, miroase, înjură, trăiește. Încet, frumos, liniștit, cuminte! Calm! Pe care, de aceea, îl citesc zilnic cu plăcere. Și, uite-aşa, nu mă mai satur de bloguri și de oamenii din spatele lor.
Fara nume nu e interesant, ca nu stiu unde sa ma regasesc :))
Waven, e normal, cred eu, ca un blog (şi nu doar blogurile) să fie un amestec de critici (fiindcă e o voluptate în a critica şi e un bun prilej pentru orgoliul din dotare să se mai hrănească) şi de laude (fiindcă sunt multe lucruri de admirat în jur, în ciuda peisajului general).
Eu cred că trăitul dintr-un blog, de care vorbeşti tu (şi care îmi place şi mie) vine tocmai din amalgamul ăsta de reacţii – nervi, emoţie, ironie, auto-ironie, zâmbet etc
Totul ajunge neplăcut doar când e trăit cu iritare şi scris cu răutate.
p.s. fata din imagine are aerul lui Amelie, asta ca să îţi dai seama cum am citit şi receptat eu postarea ta.