Îmi cer scuze dacă ce veți citi în continuare nu vă va fi pe plac. Dacă vreți, luați-o doar ca pe o poveste.
– Zâmbeste mã, hai… Hai, zâmbeste la domnu, nu sta ca prostu! Sã te filmeze si pe tine, sã te filmeze ca p-ãilalti… Copilu, sãracu, zâmbeste strâmb, strâmb de tot, si mã gândesc cã doar fiarele incoltite isi aratã in halu ãsta, bietele, gingiile, dintii.
Are niste dintisori mici, mici… Si zâmbeste sãracu, zâmbeste. Dar zâmbetu lui e ca rânjetul de animal care ar da sã muste, iar el seamãnã, micul, a sãlbãticiune hãituitã, disperatã… Sãrmanu isi trage mucii si se lipeste si mai strâns, cu pieptu, de muchia mesei.
– Zâmbeste mã, n-auzi? Zâmbeste la domnu… Femeia asta cu capu mare il dominã, il sperie parcã. Are o mutrã ascutitã si o voce la fel de nesuferitã ca mutra. Stã infiptã pe scãunelu ala mic, cu mâinile adunate pe tâtze si-si drege glasu hârâindu-si flegma-n plãmâni.
– Zi mã, cum te cheamã…
genial scris. impresionant