De data asta Danemarca a câștigat. La handbal, împotriva fetelor noastre. Meciul a avut poveste, pasiune, dorință și luptă. Desigur pe noi ne-au furat și arbitrii și ne-a înjurat și publicul (nu înțeleg de ce doar ei erau danezi) … dar nu despre asta vroiam să vorbesc.
Ce nu înțelegem noi, ca români – ca nație, este că viața asta n-are deloc culoare fără șansa de a fi într-o sală de genul celei din seara asta. Fără șansa de a fi participanți direcți la un spectacol sportiv de anvergura celui din seara asta. Fără șansa de a putea fi civilizați în fața noastră și a celorlalți.
Trăind așa, aici și acum nu ne recunoaștem dreptul la a fi martori la așa ceva. Ne ratăm acest drept, în goana noastră de a supraviețui între 2 taxe ți 3 impozite. Plecam afară să câștigăm bani, nu să trăim mai bine. Trăim prost acolo, pentru a putea trăi ai noștri bine aici.
Am văzut mulți, foarte mulți tineri în tribunele acestui meci din Campionatul European de Handbal. Încerc să-mi imaginez același meci desfășurând-se într-o sală din România. Încerc să-mi imaginez întreaga sală în picioare țipând, plângând, cântând pentru echipa lor. Încerc să-mi imaginez și copilele mele în acea sală. Încerc să-mi imaginez că cel puțin ele vor apuca așa ceva. Poate peste 10ani, poate peste 20 de ani, poate peste 30 de ani …
Până atunci, Danemarca câștigă!
LE: Un român, puțin plecat prin Danemarca și tocmai întors de la meciul de care vorbeam la început, vrea neapărat să-mi dea dreptate.
Dimineață vine pe blog un post despre cum am trăit meciul, că în 140 de caractere chiar nu ai ce spune. Dar da, a fost o experiență de neuitat. Păcat că alții trăiesc astfel de experiențe de șase-șapte ori pe an, când au chef să meargă la un meci. Am fost și la meciuri de fotbal în Danemarca, la echipe mari și mici, dar ca meciul de azi nu m-a impresionat nimic. Poate că e și un pic de subiectivism, că a fost România, că am făcut ani de zile de handball, că am copilărit cu Naționala de handball la televizor, încercând să mai învăț câte ceva ca să aplic pe teren.
Să-i spun Luminiței Huțupan că este idolul meu, să le încurajez pe fete (chiar dacă doar urlând de la un metru de deasupra lor, când intrau la vestiare), să le urez succes mai departe, înseamnă mult mai mult decât poate însemna orice meci pe care l-am văzut în România.
N-am să uit cum am trăit CM 2005, cu Luminița Huțupan scoțând șut după șut, și eu urlând prin casă. Ei bine, aia n-a fost nimic pe lângă ce am trăit aseară.
Adică acest articol http://sadak.ro/2010/12/romania-danemarca-trait-live/