Cu toții avem prieteni. Mai vechi sau mai noi. Mai apropiați sau mai îndepărtați. Amici de la job-ul actual sau de la cele mai vechi, vecini de la bloc de pe vremea când eram copii, foști colegi de grădiniță/facultate/armată sau pur și simplu prieteni de-ai unor prieteni întâlniți la un moment dat în viață.
Oameni care, cu timpul – obligatoriu cu timpul! – s-au dovedit demni și/sau bucuroși să-ți fie alături la veselie ori la supărări. Numărul lor este, cel mai adesea, relativ. Și tocmai de aceea el, numărul, este de obicei, neînsemnat. Sau poate mai corect, neimportant.
Despre ei știi lucruri (fapte/ stări/sentimente…). Care pentru tine sau pentru ei sau pentru cei din jur au valori diferite. Pe care le-ai aflat la o margine de baltă în plină noapte, pe marginea unei mese în zgomot de chitare, într-un birou obscur într-o tăcere urâtă sau cine mai știe unde. Și ei, desigur, știu la fel de multe despre tine.
Și cu toate acestea (sau poate tocmai de aceea) uneori:
- pur și simplu, afli ultimul că s-au dus …
- chiar nu poți să spui ce hobby au 🙂
- efectiv, nu poți să-i suni fără să le cauți numărul în agendă
- cu greu îți găsești timp pentru a vă petrece câteva zile împreună
- pe dracu, dar chiar uiți să-i suni de la mulți ani.
PS: La mulți ani, Fozy!
Perfect adevarat ce-ai zis. Stau mai mult timp cu necunoscuti pe net la discutii decat cu prietenii, sau ajung la tweet meet-uri dar nu am timp de o bere cu prieteni cand ma suna ei sa ma cheme in oras.
Poate suntem noi old school sau poate vine o dată cu vârsta 🙂