Eu, de obicei, mănânc fructe. Şi nu aşa oricum. Eu mănânc fructe în a 6-a zi din a 8-a lună a anului care are 3 zile de aceeaşi culoare şi greutate. mai pe scurt mănânc fructe rar. Foarte rar.
Ştiu că-i destul de nasol şi-mi propun să mă dezvăţ de acest obicei dubios începând de luni. Din fiecare luni mai exact. Dar întotdeauna se întâmplă ceva ce mă deturnează de la acest nobile nobile aspiraţii.
Ieri, mergând eu alene prin piaţă, cu ochii după ultimele oferte la pătrunjel şi ardei capia, mi-au sărit în ochi nişte … pere. Nu aveau nimic special, aveau formă de ţâţ pere, culoarea auriu puţin închisă şi o idee de miros de toamnă caldă. Pentru mine, perele au însemnat întotdeauna toamnă şi niciodată n-am rezistat în faţa unei pere mari, zemoase, cu coaja uşor amăruie de la praf. Probabil că asta mi se trage de la părul ăla din curtea din faţă a casei de la ţară, care avea prostul obicei de a se coace abia după 15 septembrie, când eu eram demult plecat către şcoli. Toată vara păzeam părul ăla, poate-poate se îndură de un biet copil şi-şi coace şi el poamele puţin mai devreme… dar nu. Mda, reminiscenţe din copilăria mică/mijlocie/mare … ştiu.
Dar să ne întoarcem la perele mele, pentru că ieri n-am rezistat şi-am luat vreo 6 pere (alea mai mari şi mai cărnoase – aproape 2 kile au cântărit) pe care le-am dat deja gata până acum. Cu acelaşi gust pe care-l cunoşteam de-o viaţă, mi s-au topit în mână în gură, iar aroma lor parcă mai adie puţin doar prin panerul din bucătărie.
Am uitat să vă spun că perele, conform etichetei pe care era scris preţul, erau din Peru. Acel, Peru!