Eu şi fraţii de peste Prut

Istoria României a fost una dintre materiile mele preferate în şcoală. Am avut şi o dirigintă excepţională, foarte bună profesoară de istorie (cu respect, Doamna Duţă). De Limba Istorie cum îi spuneam noi pe atunci, pentru că majorităţii ne plăcea istoria. Am şi prestat din această cauză la câteva olimpiade (ehe, do you remember the time…?) din pură pasiune şi cu mare dragoste. De ţară, evident!

În ultimii 10-15 ani istoria aşa cum am învăţat-o eu atunci, a început să dea rateuri. Ştefan cel Mare (şi între timp şi Sfânt) nu prea se compară cu omologii lui occidentali sau nu, Răscoala de la 1907 a fost un mare fâs în istoria universală şi până şi dacii se dovedesc a fi fost doar  nişte barbari dintr-un colţ îndepărat de măreţ imperiu roman.

Şi totuşi, orice român verde ştie că România a fost cândva, demult MARE. Şi deşi acum e mică (şi proastă) pentru bucăţica de pământ smulsă din trupu-i, trebuie să se comporte ca o soră mai mare. Acum ceva ani înţelegeam existenţa podurilor de flori şi întreaga mişcare culturală ce-şi dorea reîntregirea pământurilor strămoşeşti româneşti. Cu timpul însă, pe măsură ce fraţii de dincolo de Prut au dat atâtea dovezi că nu ne vor, încep să mă întreb de ce. Rusofoni sau pro-slavi sau pur şi simplu moldoveni ori cum şi-or mai spune, populaţia Republicii Moldova îşi doreşte un stat independent, liber şi autonom. Nu-şi doresc nici unirea cu România, nici cu Ucraina, nici cu Rusia şi nici măcar cu Transnistria.

Ceea ce se întâmplă zilele astea, după proaspetele alegeri în statul vecin, mă frământă fix cât tulburările de digestie ale unui urangutan somalez. Manifestaţiile de susţinere din Bucureşti, Craiova  şi de pe unde-or mai fi (le: Braşov, Iaşi, Timişoara – în general mari centre universitare!) cred că-i încălzesc p-ăia de-şi iau bătaie pe acolo, fix … duda. Sunt ferm convins, că vântul schimbării va fi produs de fâlfâielile celor câtorva steaguri româneşti agitate ici colo prin România cu dedicaţie pentru fraţii de peste Prut, NOT! Şi era să uit, şi de la twittereli şi massuri pe YM cu “hai la universitate” plus unu-două live-blogginguri de prin .ro + nişte Breaking News de pe la una, două televiziuni autohtone şi ai lor analişti atoateştiutori.

Pentru cei de acolo, tot respectul. Indiferent de motivele lor, ei vor ceva şi luptă pentru asta. Din păcate, au ales sau au ajuns la forma cea mai grea de luptă. Pentru cei de aici, sunteţi siguri de ceea ce vreţi?

Post inspirat oarecum şi de comentariile ăstea.