Pe când mergeam eu ieri către părinţii mei unde este momentan cazată fii-mea mai mare (domiciliu forţat, convalescenţă după o susceptibilitate de scarlatină – revin cu detalii) plin de gânduri şi abătut din cale afară (v-am zis c-am o karma rea zilele astea) nu pot să nu mă-piedic de vreo 3 gipane parcate de-a dreptul într-o intersecţie. Ocupanţii lor stăteau adunaţi în grupuri de câte 2-3 pe de-o parte şi de alta a intersecţiei (vreo 8 din câte am numărat eu) vorbind bineînţeles despre metafizică, organizarea ierarhică şi divizarea responsabilităţilor în muşuroaiele de termite din Africa continentală şi bineînţeles nemurirea pu…ilor de dinozaur, clonaţi la nesfârşit pentru a popula grădinile zoologice de pe toate meridianele lumii. Normal, că-n timpul ăsta spărgeau la seminţe în ciuda vremii deloc prielnice de afară. Normal? Hmm ..
Remarc, de asemenea, că toate cele 3 gipane (parcă 2 Toyote şi-un Nissan) aveau motoarele pornite şi câte un portbagaj gen deasupra, de unde logica mea infailibilă deduce că avem de faţă oareşcari şmecheraşi de prin zonă (ciudat, erau cam de-o seamă cu mine şi nu-l cunoşteam pe nici unul dintre ei!) care se pregăteau să plece într-un safari scurt prin Bărăgan. Dar cum vă ziceam eram plin de altele prin cap, astfel încât după fix 13 paşi cu dreptul şi numai 12 cu stângul i-am şi uitat.
După aproape 2 ore pe când mă-ntorceam eu pe acelaşi drum către casă, cele 3 maşinuţe torceau la fel de calm, în aceeaşi intersecţie doar că ocupanţii lor doborâţi probabil de razele soarelui (apus de vreo 2 ore) şi frigul care se înteţea in exterior, se retrăseseră în incintele călduroase şi cu geamuri întunecate.
Le-am acordat aceeaşi atenţie ca şi la dus (not!) şi mi-am văzut de drumul meu. Trebuia să mă grăbesc către casă, soţia avea nevoie de nişte ouă de la piaţă, aşa că aveam de dus la bun sfârşit o misiune foarte importantă mai ales că eram contra cronometru, ora fiind una la care doar câteva magazine îşi mai permiteau să fie deschise (mai ales acum pe criza asta).
Povestesc toate astea pentru că astă seară aflu şi eu că intersecţia respectivă era cam la 200 de metri de locul descris în reportajul de mai jos.
De-aia zic eu, sper că personajele de mai sus erau totuşi băieţii cu ochii albaştri iar minunatele lor gipane aveau altceva în cutiile de deasupra decât undiţe cu fir de 0,8 ori bobine fosforescente sau chiar bombe din pufuleţi şi râme. Sper!
Poate nu erau seminţe, poate mâncau microfoane…Şi zici că motoarele mergeau continuu, o fi procedură sau nu ştiau să le oprească?
Eu sper că era procedura…Sper!