În ultima perioadă am scris prea mult. Prea multe. Din păcate, sau din fericire, am făcut-o noaptea. În pat. Fără laptop și/sau caiet. Am scris și rescris, corectat și adăugit, șters și revizuit. Fără milă și fără regrete. Liber și onest. Fără minte și fără prejudecăți. Am salvat, arhivat și închis bine colțul acela din creier.
Cele mai multe din aceste elucubrații nocturne nu le voi scrie aici, probabil, niciodată. Sunt lucruri nu neapărat prea intime, nici măcar suficient de grotești sau mirobolant de șocante încât să merite prostituția în schimbul unui boost de 50 de unici și 4 like-uri.
Sunt genul de lucruri personale, amintiri din viețile anterioare ori întâmplări pe care la timpul lor nu aveai curaj să le recunoști nici măcar pe paginile jurnalului de licean. Gen masturbare cu ochi larg deschiși la vecina (ori vecinul) de la doi. Sau datul de capete-n gură de unul singur pe motiv de idiocrație maximă.
Sunt gânduri și idei ori sentimente pe care deși mi le recunosc ca fiind ale mele proprii și personale, le-aș renega cu inima deschisă dac-ar mai fi deschis la magazinul dezmințirilor din colț. Sau le-aș revărsa pe canapeaua psihiatrei de serviciu, dac-aș trăi poate într-o lume mai civilizată.
Și în plus de asta, în ultimul timp mă citesc din ce în ce mai mulți oameni. Oameni pe care-i cunosc. Sau străini ajunși aici dintr-un motiv sau altul. Care continuă se revină, regulat și discret. Toți cu un motiv anume. Motiv care se regăsește pe una (sau mai multe) dintre paginile blogului de față.
În față tuturor acestor oameni am eterna Arhi-dilemă din tweet-ul de mai jos, deși la un nivel diferit.
Dileme, dileme … la ceas de noapte … știu!