Seară de duminică. Privesc la Eurosport. La jocurile Paralimpice de iarnă, Vancouver 2010. Așa e că habar n-aveați că au început? Sau chiar că există?
Trăim într-o țară în care persoanele cu handicap beneficiază de drepturi de cele mai multe ori neaplicabile practic, într-o țară în care folosirea unui cărucior și deplasarea cu acesta în condiții normale pe străzile unui oraș modern este imposibilă, într-o țară în care cuvinte ca “handicapat, chior, tâmpit, idiot” au o frecvență de folosire fabuloasă dar doar pentru a personifica persoane complet normale din punct de vedere medical, într-o țară în care lipsa unei mâini sau a unui picior sau chiar a vederii nu este considerat handicap permanent de către legile statului de drept. Trăind în această țară , România pe numele ei, o asemenea manifestare sportivă și umană este, desigur, de neconceput.
Lipsa acestui gen de amănunte care fac parte din normalitatea simplă așa cum o cunoaștem, o dorim și după care tânjim pentru viața noastră de zi cu zi este unul dintre motivele pentru care opțiunea emigrare îmi apare ca posibil răspuns la o ipotetică întrebare: Unde vă vedeți peste 5 ani?
Înțelegi acum de unde titlul? Am fost cumva prea dur?