Eram acum ceva timp cu o amică din UK și printre shoturi de ceva și pint-uri de un fel de-al lor de bere ca umplutură făceam glume despre minunata vreme din regat. Amica englezoaică get-beget cu sănătoase origini irlandeze, 40+ la pantof și 40- la vârstă. Sau invers, nu contează.
Și ca orice discuție serioasă, la un moment a degenerat. Și-mi zice „uită-te-n ochii mei și zi ce muzică-mi place”. N-am zis că nu mă pricep la muzici sau la oameni că la băutură spun adevărul și nu mai adevărul ci doar m-am bâlbâit și … pas. Dezamăgită a plecat la bar să mai comande un rând și, în trecere, mi-a aruncat dezamăgită un Pink.
Cu ochii mari de fecioară nevricoasă prinsă-n offside i-am plătit-o la întoarcere cu un „you don’t look like a Pink one”. Criza ei de râs s-a terminat după vreo 5 minute cu „so what? I’m still a rock star and I got my rock moves”.
Spre rușinea mea, abia acum vreo 2 zile am înțeles și eu răspunsul ei de atunci dar în tot timpul ăsta-i pe pe repeat : Pink – So what!
Na-na-na-na, na-na, na …