Când ai 7-8 ani e mult mai important să stai în vârful patului și să-ți omori neuronii cu tabla înmulțirii, să-ți storci creierii pentru proiectul de cultură civică sau să repeți ca papagalul conjugări de verbe în limbi ne-materne.
Doar că jucăriile stau frumos aranjate într-un colț și așteaptă să le vină rândul, poate în week-end după ce-ți faci temele …
Când ai 20-22 de ani e cel mai important să pierzi nopțile tocind materii despre care anii o să le demonstreze inutilitatea, pentru examene neconcludente în interminabile sesiuni.
Doar că peste ani te vei trezi că nu reușești să-ți aduci aminte nimic real din anii t[i de facultate …
Când ai peste 30 de ani e maxim de important să-ți atingi inventory target-urile, să bagi ca nebunul pentru punctele de audiență care fac diferența, să te lupți cu clienții pentru a le depăși așteptările.
Doar că odată ajuns acasă, banii cheltuiți pe cadourile pentru copii nu reușesc să umple golurile …
Felul în care ne alegem prioritățile ne definesc ca oameni în viață.
Poate, când o să te faci mare și n-o să mai ai alte priorități esențiale, o să mai apuci să-ți pui viața pe primul loc.
Waven, îs total de acord cu tine. Bănuiesc ca majoritatea de fapt este de acord. Cu o singură menţiune : nu toţi facem lucrurile la timp, nu toţi avem aceeaşi cronologie. Am şi dovada peste asta. 🙂
Nu înţeleg persoanele care, deşi au făcut lucrurile la timp, iar la 30 de ani au o familie, ajung să pună ca prioritate orice altceva în afară de familie. Din păcate ştiu mămici care fac asta.
Deci la urma urmei toţi ne abatem mai mult sau mai puţin de la ceea ce gândim că ar trebui.
ps. mă intrigă totuşi primul exemplu pe care l-ai dat. Păi până şi eu, care am fost tocilară de mică, tot nu puneam şcoala înaintea jucăriilor. Mă rog, încă o dovadă că nici atunci nu făceam lucrurile la timpul lor.
Tu ai întânit astfel de copii organizaţi? Ai fost chiar tu astfel? E drept, e o calitate cu care ne naştem, deci n-ar trebui să mă mir atâta.
La 7-8 ani n-ai priorități. Dar au alții pentru tine. Acum înțelegi? 🙂