Acum ceva timp, 3-4 zile (sau poate 3-4 luni, nu contează) pe când dădeam nas în nas c-un specialist mă gândeam la cât de subțiere e linia aia 
care ne ține bine și în viață.
Și la cât de puține cunoaștem, noi românii, despre stres și efectele sale.
Și cum obișnuim mulți dintre noi să refulăm în alcool după o săptămână grea.
Și la nefericirile multora cauzate de către un șef prost, sau un job slab.
Și cum ne ratăm viețile pentru că, în copilărie, n-am cunoscut limitele unei familii normale.
Și cum ne irosim alegând să pâlpâim și nu să ardem intens.
Și că uităm să plângem pentru că știm că suntem văzuți.
Și de ce permitem să ni se întâmple, când am putea să facem noi înșine.
Iar în timp ce discutam cu distinsul mi-am dat seama adevăratul motiv pentru care îmi place și nu mă pot lăsa de blogul de față: în blogul asta am tot scris despre ce mi-a fost frică sa vorbesc!
Bun motiv.Trebuie sa caut si eu un altul,pt ca momentan simt ca nu mai am pt cine.