Unora li se pare normal să știe limba țării în care trăiesc. Altora obligatoriu. Iar altora facultativ.
Și vorbim de limbă.
Nu vorbim de istorie, geografie sau politică. Nu vorbim de reguli minime de economie sau de alianțe politice nu mai vechi de ieri sau alaltăieri. Nu vorbim de gropile din drumurile noastre toate sau de cât de proști ne sunt copii sau profesorii.
Vorbim de limba română și de lipsa de respect cu care este tratată.
Ca român, din partea mea, pierzi 10-20% din respectul inițial când calci în picioare limba română. Fără condiții și fără explicații! Lipsa diacriticelor este păcatul capital. Dacă gramatica precară o pot ierta pentru că nimeni nu-i responsabil de cât creieraș are sub carapace, a denatura cuvintele de bună voie și nesilit de nimeni, mi se pare nesimțire. Și eu asta nu suport.
Limba este singura avuție pe care o putem lăsa moștenire fiecare dintre noi. E gratis, nu e imoral și nici nu îngrașe.
Desigur, asta într-o țară în care a ști folosi limba țării în care trăiesc celor mai mulți li se pare o chestie facultativă, câtorva o normalitate și doar unora, foarte puțini, o obligativitate.