Zilele trecute un coleg de blogosPHeră mă gratula, cu profund dispreț, cu sintagma „ești gay!”. Asta după o discuție (online) la finalul căreia, rămas fără argumente, în pană de cuvinte ori incapabil de a articula vreo încheiere logică, respectivul a considerat că m-a înjurat. Că mi-a adus insulta supremă și că, în plus, m-a stigmatizat, pe viață și după moarte.
Trăind într-o Românie în care paradele gay sunt o normalitate a ultimilor 10 ani, credeam că ne-am civilizat. Credeam că ne-am maturizat și că reușim dacă nu să înțelegem, măcar să acceptăm. Credeam că nu mai judecăm ce nu înțelegem și nu mai înjurăm doar pentru că nu place. Credeam că-i iubim pe cei din jurul nostru și fără să știm ce fac în patul din casa lor. Credeam că religia este despre iubire nu despre insulte bazate pe pagini rescrise. Credeam că democrația înseamnă trăiește cum vrei și lasă-l și pe cel de lângă tine să trăiască cum vrea.
Oamenii din clipul de mai jos vor să știe cum e. Să știe, să înțeleagă, să primească, să fie iubiți, să se simtă priviți normal. Și nu doar între ei sau între prieteni, ci în aceeași societate în care muncesc, plătesc impozite, votează, probează haine, merg la cinema …
Eu aș vrea să știu cum e lumea în care oamenii nu se mai jignesc unul pe celălalt spunându-și gay. Pentru asta îndrăznesc să susțin, din nou (2007, 2008, 2009, 2011), festivalul GayFest ce are loc zilele acestea între 25 iunie și 1 iulie.