Am fost și noi copii și-am avut și noi zăpădă

Acum mulți, mulți ani aveam o sanie. Cu care am bătut în lung și-n lat cartierul timp de câteva ierni bune. Pe vremea aia erau mai multe derdelușuri decât parcări și mai multe sănii decât mașini. Pe atunci cazemate de zăpadă erau motivele de mândrie nu telefoanele mobile și oamenii de zăpadă se erau la fel de naturali pe cât sunt acum bancomatele.

Nu-mi aduc aminte prea bine cu ce mă-ncălțam. Nici cu ce mă îmbrăcam. Știu doar că indiferent de ce alegeam să încalț/îmbrac când plecam de acasă, întotdeauna seara târziu când intram în casă eram bocnă. Ud+înghețat. Combinație pe cât de nesănătoasă în teorie, pe atât de firească în practică în orice casă de puști.

Iarăși nu-mi aduc aminte de cât de frig era, dar îmi aduc aminte că pe undeva prin ’85-’86-’87 țara a fost paralizată câteva zile bune din cauza masivelor ninsori căzute. Circulația era întreruptă, școlile erau închise, nici pe la muncă ai mei nu plecau. Dar știu sigur că noi atunci eram în rai. Ieșeam dimineața din casă, intram noaptea. Raiul exista și era alb. Și noi tocmai ce fusesem acceptați în el.

În week-end am dat o tură prin cartier. Cu fetele pe sanie, desigur. A durat cel mult o oră. Oră în care am mai văzut maxim 3-4 părinți cu odraslele pe sănii. Oră în care n-am văzut niciun derdeluș în funcțiune, niciun dâmb cât de cât zgâlțâit de sănii, nicio urmă a vreunei anterioare bătălii cu bulgări. Nimic. Doar multe mașini cățărate pe trotuare, mulți câini pe trotuarele pe care nu erau mașini, multă zăpadă pe trotuarele pe care nici câinii nici mașinile nu ajunseseră din stranii motive.

E clar că zăpezile de altă dată nu mai sunt. S-au dus, cine știe unde. Dar tare rău îmi pare că nici oamenii nu mai sunt. Chiar oare ei, pe unde or fi ajuns?