Mânat de aceleaşi sentimente ca şi data trecută dar şi pentru că sunt multe lipsuri pe care le avem (eu mi le recunosc primul!) îmi permit să continui. Nu vă recomand să vă simțiți atinși de cele de mai jos, ba dimpotrivă. Ba chiar, dacă se poate, ignorați rândurile dacă nu vi se potrivesc.
Experiența modestiei
Vorbim despre modestie ca despre o calitate dispărută în zilele noastre. Vânăm exemplare de gen şi le expunem public o virtute care tocmai despre asta nu este. Cu toate acestea, în momentele necesare uităm să ne oferim modestia ca jertfă pe altarul decenței personale. Ne îmbățoșim și ne zgândărim alter ego din dotare pentru a arăta celor din jurul nostru mica noastră semi-reușită. Ne excităm adânc dacă aflăm că am crescut cu 2 poziții în nu știu ce top valabil fix în curtea școlii noastre uitând sau ignorând pur și simplu adevăratele motive ale creșterii neașteptate.
Experiența mândriei
Nu mai ştim care-s adevăratele motive de laudă. Încurcăm, voit sau nu, mândria cu făloșenia. Nu mai știm care ne sunt universalele puncte de sprijin pe bază cărora avem voie să ne mândrim sau nu. Nimic greșit în a te mândri cu ceea ce ești, ce știi, ce poți. Mai ales atunci când, prin comparații făcute și nu te tine însuți, ești, știi, poți. A sta drept și mândru în picioare devine un gest din ce în ce mai uitat deoarece exemple de la care să învățăm această lecție nu mai sunt. Ba chiar, uneori, ne uităm ciudat la cei care ne predau această lecție.
Experiența muncii
Deși muncim, fizic, mai mult decât orice în viață, se pare că uităm adevăratul scop al muncii. Plecăm dimineața către job cu gândul că, iarăși, 8 ore de bună voie și nesiliți de nimeni, ne ferecăm în temniță și săpăm la marele tunel ce ne va scoate la pensie. Înjurăm atât de mult statul la birou încât de cele mai multe ori ajungem să ne urâm pentru ceea ce am ajuns, indiferent unde am fi ajuns. Ne-am dezobișnuit să muncim pentru că vrem și ne văităm că muncim pentru că trebuie. Uităm plăcerea efortului și satisfacția rezultatelor obținute după o implicare totală și consecventă și rămânem cu gustul amar al țigării fumate grăbit în pauza dintre 2 telefoane.
Experiența recompensei
Ne-am obișnuit să primim recompense. Oricând. Oricum. Mari. Mici. Să fie. Le primim, le acceptăm, mergem detașați mai departe. Doggy style! Așteptăm o mărire de salariu ca pe o normalitate a vieții de angajat. Căutăm femei deosebite pentru a primi la schimb experiențe recompensatorii. Alergăm prin gări după trenuri necunoscute doar pentru a ne mulțumi cu gândul că, iată, încă un tren pe care nu l-am ratat. Ne-am mașinizat și nu mai știm să primim cele mai simple gesturi din partea celor din jurul nostru ca pe cele mai mari recompense meritate ever.
Experiența sexului
Nu știm să facem sex. Nu ne putem convinge că sexul, practicat în condiții normale, este doar un sport. Ne cramponăm 
de sfaturi depășite, ne mototolim printre rânduri, ne ascundem în spatele prejudecăților și ne trezim puși în fața faptului împlinit că reacționăm patetic. Sexul este murdar și ascuns și de necuvântat deși cu toții îl dorim, îl așteptăm, îl căutăm. Nu știm să oferim și nici nu mai suntem capabili să-l acceptăm ca pe o normalitate și un firesc omenesc. Moralitatea, deși o renegăm pe unde o prindem, ne-a învățat să tremurăm în fața sexului în loc să ne spună cum să tremurăm după.
Experiența prieteniei
De la o vârstă începem doar să pierdem prieteni. Plecăm la drum cu un bagaj de cele mai multe ori consistent dar pe parcurs ne dăm seama că rămânem singuri. Cu sau, de cele mai multe ori, fără voia noastră ne descotorosim de cei care ne-au fost alături, pe motive de cele mai multe ori imbecile. Călcăm în picioare și istorii și experiențe și amintiri și tot. Și ne trezim într-o dimineață, singuri, la o margine de drum. Singuri.
Şi ne mai lipsesc încă multe alte experienţe. Despre ele într-un ultim episod, în curând.