N-avem experiențe

Poate mă înșel dar constat că noi, oamenii zilei de astăzi, trăind în România noastră a tuturor, ne-am creat niște handicapuri pe care nici măcar nu le mai conștientizăm. Vorbeam zilele trecute despre perspective și despre rolul experiențelor în evoluția noastră. Din păcate nu avem, am pierdut ori nu mai reușim să înțelegem niște experiențe care ar trebui să ne marcheze.

Experiența voluntariatului

Ne lipsește din vocabular cuvântul voluntariat. Și din caracter aplicarea lui. Nu știm să dăruim din timpul nostru celor care au nevoie de el. Nu putem să înțelegem că în locul nostru unii ar putea trăi mai bine ca noi doar dac-ar avea șansa. Nu ne trece prin cap să ne întoarcem către cel de lângă și să-l întrebăm cu ce putem să-l ajutăm. N-a avut cine să ne învețe că suntem suma a ceea ce dăruim nu a aceea ce adunăm. Că voluntar și altruist, trăiești mai bine cu tine, cel puțin.

Experiența implicării

Suntem neobosiți în a fi indiferenți. Nu ne implicăm în nimicurile din jurul nostru până nu ne lovesc direct și grav. Nu ne interesează să punem umărul, să facem, să ajutăm. Preferăm să căutăm defecte, să găsim nod în papură, să dăm la gioale unde și când reușim în loc de a oferi o mână, un umăr, un creier. Știm să criticăm dar facem pe inaccesibili când am putea să reparăm greșelile, să rezolvăm problemele, să acoperim găurile.

Experiența mișcării

Cu teamă mă uit la la oamenii din jurul meu, cu câtă ușurință obișnuiesc să-și pătrățească fundurile. Pe canapele, pe băncuțe, în autobuze pentru 2 stații, în mașini personale pentru a cumpăra pâine de la colțul străzii oriunde privești în jur, cineva stă. Statul devenind primejdios raportat la cealaltă stare a sa de agregare: mișcarea. Nu avem parcuri, nu alergăm. Nu avem piste, nu ieșim cu bicicleta. Nu avem terenuri, nu jucăm fotbal. Nu avem timp, nu mergem la bazin. Nu avem bani/nevoie/cu cine/tricou/voie, nu mergem la sală.

Experiența sportului

Despre sport, știm că-i fotbal. Și despre fotbal, știm că-i sport și gata. Nu privim dincolo de tribunele celor 22 de jucători. Nu acceptăm drepturile și calitățile sportului ca principal mijloc de destindere și recreere atât fizică cât și psihică. Ignorăm sportivi și performanțe umane deosebite obținute prin sport cu aceeași lejeritate cu care ne-am obișnuit să scuipăm semințe pe stadion. Rar, rezonăm cu fenomenele sportive care ne invadează spiritul, dar nu ne ține. Ne lepădăm cu succes de orice ar putea fi frumos, educativ, formidabil, evolutiv în alt sport decât în al nostru.

Experiența timpului liber

Alergăm să facem, să avem, să rezolvăm. Ne dăm peste cap încercând să fim, să știm, să putem. Și ne trezim că nu mai știm ce să ne facem cu puținul timp liber rămas. Ne trezim buimaci, cu ochi la ceas și ne blocăm în fața celor 2 ore de timp liber, apărute de nicăieri. Ne uităm în dreapta, ne uităm în stânga să vedem dacă este cineva cu noi, cineva care ne-ar putea scăpa de corvoada celor 2 ore neinvitate. Am uitat cum e să ne bucurăm experimentarea a 2 ore de liniște, de relaxare, de nimicuri, de pasiuni, de hobbyuri, de prietenii …

Experiența concediilor

Despre concedii știm că le așteptăm să vină. Știm că ni le dorim un an întreg, le negociem câteva săptămâni și le distrugem în câteva zile. Aceleași răspunsuri: la mare, la munte, la țară, zugrăvesc, culeg dude, mă scarpin în. Irosim înghesuiți, cărpănoșii și egoiști singurele zile din an în care ar trebui să ne putem permite să trăim liberi. În prima zi de după nu știm să ne lăudăm cu ceea ce-am avut, ci doar să deplângem perioada scursă, dusă și de neîntors cel puțin până anul următor. Când o luăm de la început și înghesuiți, egoiști și cărpănoși ne irosim.

Va urma 🙁