Cu puțin ghinion astăzi mi se făcea de-un an! Dar n-a fost, n-a fost așa … de unde și titlul 🙂
La ora la care sunt publicate aceste rânduri, cu un an în urmă, un șofer idiot mă lua pe sus dar nu reușea să mă bage-n pământ. Capul meu tare și-a făcut datoria.
M-am tot gândit să scriu despre această nedorită experiență cu câteva zile înaintea fiecărui 18 al fiecărei luni care a trecut de atunci. Pentru mine, ca un fel de psihanaliză. Să-mi reamintesc promisiunile pe care mi le-am făcut în cele 9 zile de spital cu corpul rupt și capul țăndări. Să bifez ce-i de bifat și să bolduiesc restanțele. Dar n-am putut în niciuna dintre lunile trecute și nu, nu pot nici acum. Rămân cu neputința de a înțelege de ce eu, de ce atunci, de ce acolo, de ce …
Deși trec zilnic pe acolo, abia zilele trecute am traversat aceea trecere de pietoni din nou. N-am evitat-o în niciun fel ci chiar s-a întâmplat să nu mai traversez pe acolo. Am crezut c-o să-mi fie greu, că o să-mi tremure gladiolele, că o să am străfulgerări de memorie ori alte chestii siropoase de Hollywood. Dar n-am avut nimic. Am traversat liniștit și dus am fost.
Acum, la un an după, mi-e bine că-s încă în viață. Și vreau doar să traversez liniștit. Mai am multe de făcut odată ce apuc să traversez prin viață.
LE: mulțumesc Costin!