Salutări din Ploeşti

Am găsit la cineva (nu spui cine, persoana importantă) această poză, alături de multe altele din oraşul meu, de pe vremea când se numea Ploeşti nu Ploieşti (ceea ce explică titlul!). Multe poze adunate într-o colecţie accesibilă aici (LE: din păcate linkul nu mai este valabil 🙁 ), care aduc acel farmec aparte şi acel miros specific unei amieze de duminică calde şi cuminţi. Pentru cei care vor o călătorie în trecutul Ploieşti-ului setaţi pozele la 10 secunde take a deep breath, relax and enjoy…

Ploaia care a venit

Niciodată n-am ştiut de unde vine legătura asta dintre ploaie şi hippie, dintre ploaie şi libertate, dintre ploaie şi frumuseţe. Cert este că Woodstock-ul, de exemplu, n-ar fi avut (acelaşi) farmec fără ploaia care a căzut atunci. Dar am simţit-o întotdeauna ca pe ceva aparte. Astăzi, în România plouă. O ploaie aşteptată o vară întreagă de o naţiune întreagă. Plouă mult, calm, liniştit. Se spune că natura plânge, când plouă. Se mai spune că dacă plouă în ziua în care este îngropat cineva, acea persoană…

Si plang …

Vreau o zi de doliu naţional. Pentru că merită. Spre deosebire de rahatul ăla de acu câteva zile. După el, România nu va mai fi la fel. E dreptul meu să-l plâng, acum! Tot ce e tânăr în ţara asta de 19 ani încoa’ plânge acum. Mi-e greu … Of, Doamne …

Vreau si eu!

Chestiile astea le căutam eu în miez de noapte prin aeroportul din Barcelona, după ce pierdusem avionul, în speranţa că nemernicii de la WizzAir nu sunt ultima mea speranţă de a mă întoarce în ţară. Din păcate, spaniolii încă nu le au. Sau cel puţin, eu n-am văzut niciunul. Să îndrăznesc să vreau şi pentru România aşa ceva? Măcar peste 10 ani? Sau 20?