Minciuna preferată a celor de la HR este că angajații buni își părăsesc șefii (slabi/ proști/ răi/ meschini etc) nu compania. De parcă, șefii respectivi nu ar reprezenta compania, nu ar face parte din ea, acțiunile lor nu ar fi aprobate sau supervizate de companie. Și asta deoarece așa este mai bine pentru toată lumea. Mai ușor pentru cei care pleacă și, uneori, mai greu pentru cei care rămân.
Cei care pleacă, o fac pentru mai bine. Sau pentru ceva mai puțin rău. Pentru că pot. Sau pentru că nu mai pot. Pentru că vor mai mult. Sau pentru că nu pot face ce vor. Pentru că știu. Sau pentru că nu pot învăța. Pentru că merită. Pentru ceva nou. Sau pentru a scăpa de monotonia din jur. Pentru a atrage atenția. Pentru că vor să crească. Pentru libertate. Pentru bani. Pentru autonomie. Pentru putere. Pentru oricare din cele de mai sus și pentru câte puțin din multe altele.
Cei care rămân înțeleg sau nu motivele. Acceptă sau nu explicațiile. Îmbrățișează schimbarea sau o resping. Urează sincer sau printre dinți „succes”. Sunt triști. Sau veseli. Fac promisiuni. Își fac promisiuni. Și merg mai departe.
Cei care pleacă fac o diferență. Între ce au și ce vor. Adună trecutul la prezentul continuu pentru un viitor pe care și-l doresc. Dacă li se aliniază & echilibrează chackrele, reușesc. Dacă nu, o iau de la cap. Sau de la coadă, în funcție de împrejurări.
Despărțirile sunt cu și despre oameni. Ideal ar fi ca, la recensământul final, lucrurile bune să cântărească mai mult decât lucrurile rele care s-au întâmplat între ei. Ca să fie mai ușor și să nu fie mai greu! Pentru că, indiferent dacă plecăm sau dacă rămânem, suntem aceeași oameni!
La un moment dat în viața, într-un fel sau altul, ne vom despărți de fiecare dintre cei din jurul nostru. Pe rând, plângând sau râzând, vorbind sau fără cuvinte, o vom face. În urmă, vor rămâne câteva amintiri, un mix de sentimente și, dacă avem noroc, ceva dor. Vor rămâne povești. Vom rămâne povești!