Fumez Lucky Strike de (aproape) 20 de ani. De la început. De fapt, Lucky Strike prin designul original al țigaretei și aroma specifică a tutunului m-au convins să intru în rândul păcătoșilor. Mi-a plăcut atât de mult simbolul imprimat pe țigările lor încât m-am decis ca, dacă m-aș apuca de fumat, să fumez doar Lucky Strike. Și așa a rămas.

Aroma deosebită a pachetului proaspăt deschis de Lucky Strike … Mitul urban conform căruia cam fiecare al 5-lea pachet avea o țigară de iarbă … Lucky fără filtru, cea mai bună țigară fumată vreodată …

Cu timpul atracția față de Luckies și de brandul pe care-l reprezintă a crescut. Am ajuns să-i apreciez pe cei cu care am aceeași preferințe în privința țigărilor pentru că mi-au dovedit că nu sunt o clasă aparte. Lucky Strike nu este doar o altă țigară, așa cum fumătorii de Luckies nu sunt doar alți fumători. Este nevoie de o anumită clasă, de un stil deosebit și o atitudine pe care doar la adevărații fumători de Luckies am descoperit-o.

Pachetul de Lucky Strike este printre puținele ambalaje care nu a avut nevoie de un rebrand de-a lungul zecilor de ani de când există. Pentru că lucrurile bune nu se schimbă. Este complet anacronic ca într-un angrenaj perfect funcțional, să te apuci să schimbi piesele.

Cu toate acestea, vine o vreme când într-o dimineață geroasă de iarnă în locul culorilor prietenoase și arhi-cunoscute primești altceva … shit happens!

L.S.M.F.T.!

Pasul următor consta în conștientizarea acesteia, respectiv, înțelegerea gravității situației, a măsurilor urgente care se impun luate ori a limitării efectelor negative cauzate.

Urmează, clarificarea factorilor declanșatori, izolarea ori eradicarea acestora și conturarea unei imagini de ansamblu asupra situației actuale.

Punctul cel mai delicat intervine în concentrarea tuturor resurselor disponibile, nu pe găsirea vinovaților sau a țapilor ispășitori, ci în izolarea și coagularea celei mai viabile soluții din punct de vedere tehnic, logistic și financiar.

Ajunși în acest stadiu, prezentarea soluției care duce la rezolvarea problemei și implementarea acesteia devine de o banalitate adeseori plictisitoare prin repetabilitate.

Toate astea ar putea fi folosite în condiții teoretice, pentru că se știe doar că în practică orice problemă suficient de importantă, lăsată nerezolvată timp suficient, va escalada până se va rezolva singură sau nu va mai fi importantă.

Nu-mi aduc aminte prea bine cu ce mă-ncălțam. Nici cu ce mă îmbrăcam. Știu doar că indiferent de ce alegeam să încalț/îmbrac când plecam de acasă, întotdeauna seara târziu când intram în casă eram bocnă. Ud+înghețat. Combinație pe cât de nesănătoasă în teorie, pe atât de firească în practică în orice casă de puști.

Iarăși nu-mi aduc aminte de cât de frig era, dar îmi aduc aminte că pe undeva prin ’85-’86-’87 țara a fost paralizată câteva zile bune din cauza masivelor ninsori căzute. Circulația era întreruptă, școlile erau închise, nici pe la muncă ai mei nu plecau. Dar știu sigur că noi atunci eram în rai. Ieșeam dimineața din casă, intram noaptea. Raiul exista și era alb. Și noi tocmai ce fusesem acceptați în el.

În week-end am dat o tură prin cartier. Cu fetele pe sanie, desigur. A durat cel mult o oră. Oră în care am mai văzut maxim 3-4 părinți cu odraslele pe sănii. Oră în care n-am văzut niciun derdeluș în funcțiune, niciun dâmb cât de cât zgâlțâit de sănii, nicio urmă a vreunei anterioare bătălii cu bulgări. Nimic. Doar multe mașini cățărate pe trotuare, mulți câini pe trotuarele pe care nu erau mașini, multă zăpadă pe trotuarele pe care nici câinii nici mașinile nu ajunseseră din stranii motive.

E clar că zăpezile de altă dată nu mai sunt. S-au dus, cine știe unde. Dar tare rău îmi pare că nici oamenii nu mai sunt. Chiar oare ei, pe unde or fi ajuns?

Povestea lui Andrei

Eu sunt Andrei. Am 8 ani şi sunt in clasa a IIa la Scoala nr. 8 „Grigore Moisil” din Ploieşti. Îmi plac mult sporturile. Am făcut karate o vreme, dar de curând m-am apucat de basket. Îmi place mult să fac parte dintr-o echipă şi ma înţeleg foarte bine cu colegii mei. De ceva vreme, însa, nu mai pot să alerg. Îmi este tare dor să joc cu echipa mea.

În timpul liber îmi place să ma uit la desene animate şi să ma joc pe calculator. Când o să fiu mare vreau să mă fac robotician, adică un creator de roboti. Promit că o sa fac numai roboţi buni care o să sălveze oamenii aflaţi in pericol.

La fel cum roboţii mei vor ajuta oameni, vă rog ca voi să mă ajutaţi pe mine ca să mă fac bine şi să pot să merg şi să alerg din nou.

Mai multe detalii despre Andrei puteți găsi pe site-ul pe care câțiva prieteni i l-au făcut pentru a-i veni în ajutor puștiului AndreiDuca.com.

Dacă vreți și puteți să-l ajutați pe Andrei detalii privind donațiile aici. Iar pentru a-l susține și a-i face povestea cunoscută găsiți pe această pagină detalii.

mai complete informații privind evenimentele care au loc în Ploiești în fiecare zi. Locul unde vei afla programul puburilor și al cluburilor din orașul tău. Unicul site de unde vei afla la orice oră unde și când poți să te faci de râs la karaoke în Ploiești. Cel mai complet ghid în ce privește localurile cu mojito, bere nefiltrată belgiană sau cocktailuri mai mult sau mai puțin sălbatice. Singura sursă de informații privind locurile care se deschid după miezul nopții (da, despre striptease vorbesc!!).

Și, pentru că am promis și feed-back, mai jos câteva idei, propuneri, sugestii pe care sper ca inițiatorii proiectului să le și folosească:

• mai multe categorii din care să pot alege: restaurante, puburi, filme, karaoke, sport etc – toate pe bara de sus, să fie vizibile, la prima accesare.
• program, date de contact (telefon, email, twitter, facebook), adresă/hartă – pentru fiecare dintre locurile prezentate.
• agendă – calendar cu evenimentele viitoare, pentru luna curentă + luna viitoare. Un widget în sidebar de unde să aflu cu 1 click ce-i pe agenda unei zile anume.
• recenzii, poze, feed back în legătură cu evenimentele care s-au desfășurat pentru a regreta c-am lipsit și a nu rata a doua ocazie.
• urgent, o aplicație sau măcar o versiune pentru mobil!!

Mai am dar le țin pentru prima ocazie de discuții față în față cu George și Silviu. Nu de alta dar trebuie să dea și ei o bere în schimb.

În loc de încheiere, felicitări băieți pentru idee și curajul de a o pune în practică, mult succes pentru viitor, chef de muncă și determinare că veți avea nevoie și mulțumesc în nume propriu pentru inițiativă în speranța că n-o să mai bântui din poartă-n poartă, la miezul nopții în căutare de distracție.

Închei cu cu un citat. Din mine. Pentru că sunt suficient de zurliu în a da citate din mine, pe blogul personal, atunci când vreau.

Din zbor, am prins mai vechea idee a lui Silviu pe care o aștept finalizată într-o colaborare cu iPloiești. Nu vă spun mai multe, pentru că îi aștept pe ei să o facă atunci când totul va fi gata, ci doar afirm că este o idee în care eu cred și pe care o voi susține 100%.

Vorbe spuse după un blogmeet,  altă întâlnire neimportantă pentru unii veniți, ca de obicei, degeaba. Ce nu spuneam atunci este că aștept implementarea idei încă de acum aproape 1 an când, la un alt blogmeet, i-am pus în legătură pe Silviu cu Sebi. N-a mers atunci, dar acum am toate motivele să cred că o să meargă.

Momentele în care iei hotărâri importante sunt unele dintre acestea. Sunt acele decizii pe care, deși nu vrei, trebuie să le iei. Să ți le asumi și să mergi mai departe. Sunt importante pentru că au directă legătură cu tine, te influențează în mod direct și tu suferi consecințele. Sunt grele pentru că oricum ai alege, există riscuri. Riscuri, pe care le poți dezamorsa în avantaje și dezavantaje. Dar pe care, la momentul la care trebuie să iei hotărârea, nu le poți cuantifica exact.

Sunt clipe în viață în care, la răscruce fiind, trebuie să alegi drumul pe care să continui. Oricare dintre ele poate fi bun sau rău. Pe oricare dintre ele, îl poți transforma, nivela, pietrui astfel încât să-l transformi din bun în rău. Dar și invers. Nimic nu este definitiv și nimic nu este iremediabil, dar, deși știi asta, decizia este tot la fel de greu de luat.

Mai sunt oameni lângă tine atunci când te hotărăști. Uneori, oameni care îți pot influența sau chiar schimba alegerea deja făcută. Și, în ultimul ceas, te uiți în ochii lor și aștepți un gest, un sfat, un motiv pro sau contra. Aștepți aprobarea sau dezaprobarea lor cu privire la alegerea ta. Deși,  ei sunt doar niște străini.

Astăzi am avut parte de un astfel de moment. Mă gândeam de mult că, poate, ar fi timpul să o fac. Și, până la urmă, astăzi am ales.

M-am tuns!

Foto via

Urmăriți filmulețul ăsta, proaspăt ieșit și proaspăt dis-like-uit la greu, ca să vedeți până unde s-a ajuns cu îndoctrinarea și inocularea acestei idei. Organizații de tot felul se preumblă cu tot felul de teddy bears, ori cine știe ce inele pentru deja nefericiții tineri americani. Problema n-ar fi propovăduirea, nici chiar excesivă, a acestei aberații cât Statuia Libertății, cât a aplicării devizei cine nu-i cu noi, e împotriva noastră.

Pam Stenzel, de exemplu, este o foarte celebră activistă în acest domeniu. Priviți-i discursul, ascultați-i argumentațiile, îngroziți-vă de tonul și ferocitatea limbajului. Și observați, de asemenea, strânsa legătură cu religia și implicit cu îndobitocirea religioasă. Libertatea de exprimare și libertatea de alegere terfelite în cel mai ne-subtil mod într-o problemă oarecare.

PS: Poate nu mă legam deloc de subiectul ăsta, dacă nu auzeam deunăzi o neasemuită, deloc blondă în general, preamărind sistemul educațional american.

Fără limite!

Răspunsul lung

Acum câteva zile primesc un mail. De la o agenţie de PR. Prin care eram anunțat că în orașul meu se întâmpla ceva, la o anumită dată. Ieri primesc, de la aceeaşi agenţie, invitaţia de a participa la acel eveniment (Invitaţia este nominală şi valabilă pentru o persoană). Întâmplător, evenimentul respectiv se suprapunea cu un eveniment în care era implicată fata mea cea mare, din acest motiv, răspunsul meu a întârziat câteva ore.

În acest timp, împreuna cu respectiva agenție, primesc următorul email:

Multumesc frumos,

Daca vine Waven atunci spun de pe acuma cu parere de rau NU.

Uite aici o lista utila de bloggeri din Prahova cu bloggeri care cat de cat se agita ordonata dupa pozitia din ZeList de saptamana trecuta:

Mai aveam si alte liste pe undeva prin computer daca vrei le caut:

Oricum multumesc frumos de invitatie,

Eventual pot sa bag un articol pe blog insainte sau dupa eveniment gratuit fara nici un fel de problema.

O seara placuta in continuare

xxxxxx

P.S. Vezi ca nr.20 e chiar blog de film.

Am ales să dau copy-paste conținutului acelui mail pentru a se înțelege exact despre ce este vorba și, mai ales, cine este autorul acestui mail. Acestea fiind zise, sper ca acum, titlul acestui post să fie mult mai bine înțeles.

Acest mail de răspuns ținând cont de tonul, condițiile și forma în care este prezentat ar trebui să aibă un singur feed back din partea agentului care l-a primit. Eu doar spun că, 12 greșeli în 10 rânduri scrise … rar mi s-a întâmplat să văd.

M-am săturat să continui la nesfârșit o polemică inutilă și deloc constructivă Astfel încât, la un moment dat, am ales să-i pun stop. Cu orice preț. De aceea, sâmbăta trecută am părut o familie mare și fericită. Nu se va mai repeta!

PS: dacă cineva nu știe care-i prostul care a dat mailul de mai sus, n-am nicio problemă în a îi da mailul original sau doar numele respectivului.

LE: Observ că atitudinea, forma de exprimare și „puritatea” faptelor respectivului nu deranjează pe nimeni. Și, eu sunt de vină că nu permit să fiu batjocorit de către un oarecare. Da, trăim în România …

Iubiți-l sau urâți-l pe Zoso! Dar respectați-l. Pentru tot ceea ce a avut curajul să facă în blogging, în România. A desființat bariere, a scris reguli, a dat exemple. Privind tot timpul de sus, de pe locul I, a avut curaj să facă. Și să zică. Nu întotdeauna în cel mai politicos fel. Nici în cel mai elegant stil. Probabil, nici în cel mai echidistant mod.

În onlineul din .ro, Zoso este obligatoriu Și zic este și nu era, pentru că mi-e tare greu să cred că Zoso se poate retrage. Nu, așa! Nu după ce a investit atât, nu după tot ce a construit, nu după tot ce reprezintă.

Pe omul din spatele blogului, nu l-am cunoscut niciodată. Pe cel ce scrie pe blog, l-am citit zilnic în ultimii 6 ani. Despre brandul construit în jurul acestui blog, nu sunt în măsură să comentez.

Nu-s adeptul derapajelor, al exagerărilor și al violenței verbale. Nici măcar îndreptățite. Cu toate acestea, sunt oarecum surprins de rezultatele acestui vot.

De aceea, repet, nu vreau să cred în retragerea lui Zoso.

Foto via

Acum, tot legat de PUB și de bere se pare că va avea loc o dezbatere națională pe motive alese: de ce bem bere? cu cine bem bere? unde bem bere? cât timp bem bere? câtă bere bem? de unde avem bani de bere mereu? șamd. Pentru că dezbaterea va fi probabil stropită bine cu bere a fost ales o agora virtuală pentru a nu se vedea eventualele împleticiri ale limbilor participanților dar și pentru ca orice doritor să poate participa și combate subiectele de mai sus.

Deoarece Facebook este cea mai viabilă piațetă de gen iar vineri 27 ianuarie începând cu ora 4 fix suntem deja în week-end nimic nu ne oprește să participăm la dezbatere. Mai ales că participanți la aceeași dezbatere vor fi Răzvan Exarhu, Teo, Adi Hădean, Bobby Voicu sau Chinezu. Arbitrul dezbaterii va fi chiar ăla negru care respira greu adică, Naumovici. Bogdan Naumovici. Iar moderator nimeni altul decât, apropo, Andi Moisescu.

Mai jos este afișul oficial al confruntării și locul unde puteți da un vot pentru echipa pe care o susțineți în această dezbatere.

Mă întreba cineva la un moment dat dacă tot sunt așa mare consumator de bere de ce nu-i dedic o odă, în metru antic de preferință. I-am răspuns că berea prefer o altă combinație pentru cele cuvintele respective, și anume: O, da bere la metru!

1. dacă ai o problemă cu blogul (instalare plugin, schimbare temă, activare RSS) și aștepți un workshop ca să te lămurească cum să o rezolvi, ești degeaba.
2. te-ai gândit că totul se învață mai ales dacă vrei și-ți folosești și capul? Ai avut vreodată vreo problemă pe care cu ajutorul sfântului Google să n-o fi putut rezolva?
3. dacă vrei să înveți la un workshop, trebuie să plătești. Poate astfel banii pe care-i dai te vor obliga să deschizi și urechile pentru a auzi ce ți se spune acolo. În rest, e plin internetul de sfaturi gratuite și valabile.
4. sunt lucruri pe care mai bine regreți că le-ai făcut, decât să regreți că nu le-ai făcut. Și invers. Participarea la un astfel de workshop este unul dintre acestea.
5. dacă vrei să-i înveți pe alții în cadrul unui workshop de gen, ține minte că doar atunci vei afla cât de puține știi chiar tu în legătură cu subiectul respectiv.
6. este o mare distanța de la a vrea până la a putea, de la a avea ce spune până la a fi ascultat, de la a fi înțeles până la a convinge.
7. workshop-ul nu este socializare. Deloc!
8. gramatica, scrisul cu diacritice, respectul față de limba maternă nu se predau și nici nu se învață la workshop-uri. Pentru asta există cei 7 ani de acasă, ciclul primar, finețea obrazului.
9. informația este putere, doar pentru ei care o fructifică. Prezența la un workshop nu te face mai deștept, indiferent de care parte a băncii te afli.
10. Nimeni, niciodată nu trebuie să te convingă când, ce și cum să scrii pe blog. Bloggingul trebuie să fie fun!

… pe măsură ce scriu găsesc alte motive așa că mai bine mă opresc …

Cunoscând atât din partea cui vine inițiativa cât și pe cei cărora li se adresează, mă declar sceptic. E liber oricine să facă orice. Există workshop-uri și workshop-uri. Voință să fie!

PS: Pentru cine tot nu mă cunoaște, încerc să nu fiu împotrivă. Încerc doar să am o părere (proprie) bazată pe informații cât mai complete. Și dacă realitatea, așa cum o percep eu în urma acestor informații, nu este întotdeauna roz, nu este vina mea.

PS: De felul meu, nu-s omul cuvintelor. Îmi place tare mult mai mult să nu vorbesc. Mult. Sau să nu scriu. Mult. Așa că astăzi inaugurez o nouă rubrică căreia i-am spus eu: una pe zi. N-o să fie câte una în fiecare zi și nu pentru că n-aș găsi inspirația, timpul sau plăcerea pentru așa ceva zilnic. Dar v-ar putea plictisi, așa că mai răruț că-i mai drăguț, cum ziceau bunicii unora dintre noi.

Eu, uneori, mă simt agasat, alteori, agresat de aceste manifestări. Îmi par simple manifestări ale unor ego-uri flămânde. Nu știu dacă este o dovadă a lipsei mele de empatie. Ori poate o manifestare egoistă a invidiei față de respectivele performanțe. Poate ține doar de educația primită care spunea că nu-i frumos să țipi în gura mare că ești deștept. Are poate legătură cu modestia? Este cu siguranță o lecție de asertivitate pe care mă chinui să o învăț în fiecare zi.

Unora li se pare normal să-și proclame noile reușite în gura mare, cu fiecare ocazie. Altora li se pare mult mai normal să obțină performanțe superioare în liniște și departe de priviri ațintite. Unii se simt bine ca attention whores, pentru alții asta li se pare insulta maximă. Unii insistă că merită să-ți promovezi reușitele pentru că te reprezintă, ai muncit pentru ele și doar așa află și ceilalți despre ele. În același timp, se găsesc alții care să strălucească fără a avea nevoie de mulțimi adoratoare, care să performeze indiferent de gura satului sau cărora doar reușitele să le fie suficiente.

Eu, de exemplu, n-am de ce să mă laud. Pentru că laudele mi se par potrivite să vină din partea altora sau statuia să mi-o ridic eu însumi doar când voi fi primul. Greșesc desigur, veți exclama unii. Corect, veți spune alții.

În rest, numai de bine …