Ce-aș mai vrea să mai merg la NY

Modul meu de a mă apăra când viața sau vietașii alături de care trec prin ea se complică până la absurd este autismul. Un mod personal, dar nu unic, de autism prin care pârjolesc ogorele, otrăvesc fântânile dau foc punților pentru ca nimeni și nimic să nu mai ajungă la mine.

De obicei, îmi reușete retragerea în puțul gândurilor mele motiv pentru care-i mulțumesc în gând minții mele că reușește să rămână sănătoasă în restul timpului și nu mă duce la vale, conform definiției de manual gros. Ba chair în ultimul timp, reușesc, fără să-mi propun neapărat, să-mi păstrez cu succes și masca de animal social și să par chiar alive pentru cei de lângă mine.

De cele mai multe ori mă folosesc de muzică ca și catalizator – dar nu rareori am avut și manifestări verbal-violente pentru a-mi face cunoscute intențiile. Dar nu despre bogația-mi de cuvinte colorate este vorba în această propoziție, azi nu, poate mâine?,  ci despre catalizatorii din rândul de mai sus.

Și pentru că data trecută a fost Miss Sarajevo, penultima oară a fost Yellow Ledbetter iar mai înainte cărțile au fost făcute de Amado Mio logic și firesc acum i-a venit rândul bătrânului Big Apple să dea o mână de ajutor. Cealaltă mână a dat-o Alicia care a adus și cheile și celula a fost gata încuiată and  ready for the show.

Măiastro, să-ți cânte muzica!

PS1: Ziua de astăzi, o zi cu doar puțin mai nebună ca multe altele din ultimii 10 ani, diferită doar prin faptul că, la un moment dat mi-am adus aminte că în acești ultimii 10 ani am salvat mulți bani vărsându-mi elucubrațiile pe blogul de față și nu pe canapeaua vreunui psihiatru/ psiholog/ coach/ whatever.

PS2: pentru cei care n-au prins-o din titlu, cotinuarea era – Da’ ce-ai mai fost? Nu, dar am mai vrut!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *